Un simplu gest

Cu Cioran am făcut cunoștință relativ târziu, prin anul întâi sau doi de facultate, când devenisem destul de apropiat de unul dintre colegi, pentru a-mi împrumuta una dintre comorile sale - o ediție din 1939 a Schimbării la față a României. Mai citisem bucăţele, fragmente în română sau franceză pe ici pe colo, dar nu mai ținusem niciodată în mâna o carte întreagă, scrisă  de la un cap la altul de Emil Cioran. Citisem despre el, știam aproape tot ce scrisese, îi înțelegeam revolta împotriva unei anume Românii, am acceptat și faptul că renunțase să folosească româna după ce autoritățile comuniste îi retrăseseră cetățenia (deși asta înțelegeam mai greu, pentru că țineam minte de la Nichita că patria noastră este limba română și nu prea știam cum te-ai putea des-țăra de limba ta, dar Cioran era un idol și i se putea ierta orice). Aveam exact vârsta la care Cioran scrisese Schimbarea la față - 24 de ani- și cine mă cunoaște acum, cu greu și-ar putea imagina viața boemă pe care o savuram atunci, atăt din plăcere cat și dintr-o frondă lipsita de orizont.

Mergeam la școală, eram student la litere, citeam, scriam, ne pileam al naibii de des, legam prietenii de pahar dar mai ales de cărți, cel mai adesea continuam cursurile la amfiteatrul Lido (terasa care azi nu mai există) unde împreună cu Sorin Suciu, Radu Sorescu, Gabi Balaci, Vali Bădulescu, cu chilianul Alejandro de la medicină, Raluca Sandu, cu dragul meu profesor Petrică Nicolau, Dumnezeu să-l odihnească, sau cu profesorii Petcu, Gigi Apostol (care predau fiosofie, economie politica dar ne vorbeau de Clubul de la Roma, de Toffler, de autori pe care veleitarii de noi habar nu aveam) dar și cu formidabilul CMI, proful de literatură comparată - adesea ne întorceam la Cioran. Pe culmile disperării, Lacrimi și sfinți, Cartea amăgirilor reveneau iar și iar in discuţiile noastre. Nu eram, nu puteam fi de acord cu toate ideile lui Cioran, de fapt adesea nu eram de acord nici cu noi înșine dar nihilismul superb, eroismul, nu lipsit de cinism, și mai ales revolta împotriva lâncezelii spiritului, ne cuceriseră.

Ne amuza, recunosc, fronda lui împotriva oricarui sistem, faptul că la aproape 50 de ani, desi ajunsese unul dintre reperele culturii franceze, continua să locuiască într-o mansardă și să mănânce la o cantină studențească. Eram cumva în aceeași situație - eram revoltați, trăiam pentru a scrie, locuiam în mansarde, mâncam la cantină. Cum puteam să nu-l iubim și să nu ne promitem că, odată ce vom ajunge acolo, în Franța, vom merge să ne vedem Maestrul...

La Paris am ajuns pentru prima dată in 1993 venind de la Strasbourg, am bătut două zile Cartierul Latin fără să îndrăznesc să urc să-l caut în mansarda sa pe Cioran. Auzisem că era o prsoană dificilă, că nu-și primea nici cunoscuții fără ezitări, după telefoane prealabile. N-are a face. Eram acolo, respiram același aer, vedeam aceleași locuri, știam că e în viață și nu ne despărțeau decât câteva zeci de metri. Era suficient...
(L-am putut vedea insă "de aproape" prin sticla televizorului de câteva ori, de neuitat rămânând această întâlnire, datorată lui Gabriel Liiceanu.)

 Azi constat cu tristețe că punțile s-au erodat, nu mai știu mare lucru de colegi, nici de dascăli, unii s-au prăpădit altii s-au retras înlăuntrul lor cu discreția specifică intelectualului de clasă... Cei care am rămas, probabil că ne-am revoltat văzând că, la 100 de ani de la nașterea lui Cioran, autoritățile vremelnice ale României au ridicat din umeri cănd s-a pus problema achitării unei sume aproape nesemnificative pentru redobândirea manuscriselor sale. Ne-am bucurat apoi,văzând că un român înstărit a plătit întreaga sumă, vreo 400000E, a recuperat totul şi a promis că întreaga comoară va fi donată Bibliotecii Centrale Universitare. I s-a părut că era de datoria lui să facă asta.

Doamne, ce simplu și frumos poate fi totul câteodată...

P.S. Nu-mi vine să cred ce emisiune exceptională am putut asculta azi la Radio România Actualităţi pe această temă.