Dan Preda: septembrie 2011

Chestiuni urgente administrative m-au adus la Câmpina în acest week end când mi-aș fi dorit să rămân la București. Așa că nu m-am bucurat de Zilele Bucureștiului dar am prins sau, mai bine, am fost prins de un alt zaiafet Câmpina medievală. Și spun asta pentru că, neștiind de” minunata” inițiativă a edililor locali, am făcut imprudența de a ieși cu mașina pentru a-mi rezolva problemele și cu gândul să cumpăr și niște roșii și ardei de la Balta Doamnei. Ghinion! Toate strazile din centru blocate, circulația deviată, aglomerație ca la 5-6 pe Calea Victoriei. Lume nervoasă, pietoni tâmpiți, șoferi agresivi și toate parcările full, desigur . Cu chiu, cu vai am găsit un loc, la vreun kilometru de piață, și-am purces în pas vioi să-mi rezolv treburile. Mi-a luat cred vreo oră să-mi plătesc dările iar apoi, mai ușor dar mai puțin vioi, m-am întors șteleap-șteleap către piață pentru a-mi umple coșul cu legume. Nu știu alții cum sînt, vorba lui Creangă, dar eu când simt aromele adevărate de roșii, ardei , verdeață, busuioc, struguri și fructe de tot felul, uit de mine ca în librărie la Cărturești. Noroc cu nevastă-mea care m-a smuls din reverie, sunîndu-mă să nu uit să trec și pe la madam Rodica, furnizoarea noastră de brânză de la Sibiu, de la care luăm o telemea fără de care nu se poate închipui o salată cinstită.

Buun, așa stând lucrurile, îmi fac cumpărăturile, le duc la mașină și-mi spun Hai să văd și eu medievalu. Și mă întorc către bulevardul principal, fost 23 August, fost Carol, în prezent rebotezat Calea Dacia să prind manifestațiunea. La fix. Pe o scenă cât cele patru benzi ale șoselei, primarul urbei înfășat cu cocardă tricoloră, își informa auditoriul contribuabil despre programul sindrofiei care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu evul mediu dar fumul de mititei și aromele de fleici și pastramă, venite sau păstrate din adâncul veacurilor, făceau ca atenția privitorilor să se mute adesea de la primar la grătar. Nasol moment mișto colivă, după cum ar fi zis un amic, doar că, fiind și înainte de masă și având și ”naturelu cam simțitor”, l-am lăsat pe vorbitor să explice cum a investit banii localnicilor în cultură și voie bună și am procedat la o scurtă inspecție a locului faptei. Cavaleri, domnițe, turniruri, metereze? Parol, nimic. Doar corturi și pe-o parte și pe alta a străzii unde se vindea bere, halviță, mărgele, miere, copane și fleici, tablouri și kurtos kalaks. Da, mă rog, priviți:

Nu, nu sînt răutăcios dar așa a fost.Tristețe mare, lume multă, seara guriști de la București iar acuma cînd scriu,văd de la mansarda mea cum chermeza s-a încheiat apoteotic, renascentist,cu focuri de artificii ceea ce e posibil să fi golit conturile primăriei dar nu m-ar mira să se fi strâns ceva în pușculița de campanie.

Mâine vă povestesc cum a fost la Festivalul Cașcavelei de la Valea Doftanei. Noapte bună.

N-am scris până acum despre 11 septembrie pentru că mi s-a părut inutil și caraghios să mai arunc și eu câteva rânduri peste munții de pagini tipărite păstrate sau scremute pentru această ocazie. Așa că am preferat să privesc la televizor și să citesc ce-și aminteau sau ce-și imaginau alții. Și în felul ăsta am dat și peste o fascicolă mai veche, din 2002, a Orianei Fallaci, în engleză - The Rage and the Pride (Mînia și orgoliul), cred, netradusă încă în românește, în care autoarea își expune propria explicație cu privire la atentatul de la WTC. Extrem de subiectivă și, în același timp, incomfortabilă și convingătoare.

Or, dat fiind că zilele astea s-au împlinit 5 ani de când Oriana Fallaci a murit răpusă de un cancer necruțător, m-am gândit să adun câteva rânduri despre ea dar și câteva gânduri ale ei exprimate în 2002, la scurtă vreme după apariția cărții de care am vorbit, la American Enterprise Institute din Washington.

Italienii ei o numeau la signora delle interviste - doamna interviurilor. Si adevarul e ca acest gen publicistic a facut-o celebra, desi era cunoscuta si pentru curajul de a pleca pe linia frontului acolo unde erau conflictele armate ale lumii moderne, transmitand pentru Corriere della Sera, Epoca, Europeo, corespondente de razboi din Vietnam, America Latina, razboiul indo-pakistanez, Orientul Mijlociu. N-a ratat niciun conflict, purta in rucsac tot timpul o scrisoare catre ambasada italiana cu indicatii despre cum trebuia sa ajunga trupul ei neinsufletit in Italia natala, in cazul in care s-ar fi intamplat sa cada pe campul de lupta. La 60 de ani, era inca trimis special in Irak!
Faima insa si-a castigat-o cu timpul in urma interviurilor cu marile personalitati ale lumii, printre care Golda Meir, ayatolahul Khomeini, Yasser Arafat, Willy Brandt, Lech Valesa, Ariel Sharon, Indira Gandhi, Giulio Andreotti. Intr-o maniera absolut personala, intrebarile sale erau descumpanitoare, ea insasi era enervanta, ironica, deseori reusind sa-si scoata din sarite interlocutorii, dar interviurile aveau o mare forta, iar in final intervievatii ajungeau sa ii spuna jurnalistei ceea ce nu mai spusesera nimanui altcuiva. Deloc modesta, constienta de forta pe care o avea ca ziarist, a recunoscut chiar ca interviurile ei erau inclusiv un portret de autor: "Orice interviu ma reprezinta intai pe mine, cu ideile mele, cu temerile mele, cu temperamentul meu si toate astea ma fac sa pun intrebari", spunea ea! Astazi, maniera in care isi facea interviurile se preda in scolile de jurnalism. Oriana nu intervieva pe oricine. "Lista" ei ajunsese celebra in toata lumea, asa incat chiar unele personalitati care in mod normal nu acordau interviuri isi doreau sa faca parte din aceasta lista. Insusi Henry Kissinger, fostul secretar de stat american, a recunoscut in cartea sa Anii de la Casa Alba ca a vrut sa o intalneasca pe Oriana "pentru a intra in Panteonul sau de personaje mondiale". A regretat apoi toata viata ca si-a dorit acest lucru, desi i-a acordat ziaristei italiene poate cel mai faimos si mai mediatizat interviu al ei. O intrevedere cu Oriana Fallaci semana cu o cursa de coasta. Tot legendara este afirmatia aceluiasi Henry Kissinger, care, incoltit de Oriana cu privire la Razboiul din Vietnam (tema pe care o tot evita, pana cand ziarista i-a taiat-o brusc: "Sa vorbim si despre razboi. Sunteti cumva pacifist?"), a sfarsit prin a afirma un lucru bulversant: "Razboiul din Vietnam a fost inutil". Ulterior, a recunoscut: "Este cel mai dezastruos interviu pe care l-am avut eu vreodata cu oricare dintre membrii presei". Aceeasi atitudine taioasa, precisa, rece, necrutatoare avea cu majoritatea interlocutorilor ei. Cand l-a intalnit pe ayatolahului Khomeini, a mers chiar mai departe, sfidand cutumele islamice: a refuzat sa se supuna regulilor imamului si a indepartat in mod intentionat in fata acestuia tchadorul pe care il purta (vesmantul pe care orice femeie din lume trebuie sa-l poarte prin lege pentru a-si acoperi fata, mainile, parul, gatul si picioarele, fie ca este musulmana sau nu, atunci cand se afla pe teritoriu islamic).
A publicat zeci de romane, eseuri, articole. Intotdeauna temele Orianei erau lucruri "hard": terorism, avort, rasism, religie, cutume. Femeia care a stat cantonata cu astronautii la Cape Canaveral si i-a intrebat pe Alan Shepard, John Glenn, Ray Bradbury sau Werner von Braun ce se afla dincolo de Luna, cu cativa ani inainte ca Neil Armstrong sa puna piciorul pe enigmaticul astru, a ramas in memoria tuturor ca un jurnalist de o inteligenta si un curaj aparte. A fost prima jurnalista din lume care a acceptat sa spuna pe sleau ce gandeste Occidentul despre lumea islamica, dar nu are curajul sa recunoasca. A deconspirat sintagma politically corect, in numele careia ne facem ca nu vedem adevaruri saritoare in ochi si preferam sa tacem, devenind fragili si lipsiti de aparare, la mana minoritatii care ajunge sa domine. A fost prima care, inainte de studiile lui Huntington si Toynbee, a avertizat despre "ciocnirea civilizatiilor" si despre inerenta retragere in sine a unui Occident moralmente mort. Tonul ei insa era exploziv si prea frust: a fost acuzata de extremism si gandire prin stereotipii. Ea a comparat islamismul cu fascismul si este autoarea socantei fraze - "musulmanii se inmultesc intr-un ritm ametitor, precum sobolanii". Dupa atentatele din 11 septembrie (care au prins-o in America), a scris o carte inca si mai socanta decat tot ce scrisese pana atunci: Mania si orgoliul (netradusa inca in romaneste) care s-a vandut in milioane de exemplare pe tot globul si i-a adus zeci de procese peste tot in lume cu acuze de extremism si fanatism. Italia a invocat intotdeauna dreptul la libera expresie.

Si acum câteva fraze, care-ți fac pielea de găină, din discursul rostit de Oriana la Washington, în traducerea - excelentă - a lui Daniel Franceso (inliniedreapta.net):

“Din Afghanistan în Sudan, din Indonezia în Pakistan, din Malaezia în Iran, din Egipt în Irak, din Algeria în Senegal, din Siria în Kenia, din Libia în Ciad, din Liban în Maroc, din Palestina în Yemen, din Arabia Saudită în Somalia creşte ura pentru Occident. Se umflă precum un foc alimentat de vânt, iar cei care urmează fundamentalismul islamic se înmulţesc precum protozoarele unei celule care se împarte pentru a deveni două celule apoi patru apoi opt apoi şaisprezece până la infinit. Cine nu şi-a dat seama de asta să privească imaginile care ne vin în fiecare zi de la televiziune. Mulţimile care îmbibă străzile Islamabadului, pieţele din Nairobi, moscheile din Teheran. Chipurile fioroase, pumnii ameninţători, portretele lui Bin Laden, făcliile care ard steagul american şi păpuşa de cârpe cu trăsăturile lui Bush. Cine nu crede să le asculte osanalele lui Dumnezeu-Milosul-şi-Furiosul, urletele lor Allah-Akbar, Allah-Akbar, Jihad-Jihad. Nu sunt doar grupuri de extremişti! Nu sunt doar câţiva fanatici minoritari! Sunt milioane şi milioane de extremişti, sunt milioane şi milioane de fanatici. Milioanele şi milioanele pentru care, viu sau mort, Osama Bin Laden este o legendă egală cu aceea a lui Khomeini. Milioane şi milioane care, odată mort Khomeini, şi-au recunoscut în Bin Laden noul lider, noul erou. Acum câteva seri i-am văzut pe cei din Nairobi, un loc despre care nu se vorbeşte niciodată. Înţesau piaţa mai ceva ca la Gaza sau la Islamabad, iar la un moment dat reporterul de televiziune l-a întrebat pe un bătrân: “Cine este pentru tine Osama Bin Laden? ”Un erou, eroul nostru!” a răspuns fericit bătrânul. “Si dacă moare?” “Vom găsi un altul” a zis bătrânul, la fel de fericit. În alte cuvinte omul care îi conduce din când în când nu este decât vârful aisbergului: partea emergentă a muntelui din abis, iar adevăratul protagonist al acestui război nu este el. Este Muntele. Acel Munte care nu se mişcă de o mie şi patru sute de ani, care nu iese din abisurile orbirii sale. Care nu deschide ferestrele la cuceririle civilizaţiei, nu vrea să ştie de libertate şi de justiţie sau de democraţie şi progres. Acel munte care – cu toate bogăţiile scandaloase ale stăpânilor săi, ale regilor săi, ale prinţilor săi, ale şeicilor săi, ale bancherilor săi, (gândeşte-te la Arabia Saudită) – trăieşte într-o mizerie de Ev Mediu. Care vegetează în obscurantismul şi în puritanismul unei religii care ştie să producă numai religie. Acel Munte care se înneacă în analfabetism. Acel Munte care, fiind gelos pe noi în secret, fiind atras în secret de sistemul nostru de viaţă, aruncă asupra noastră vina pentru insuficienţele sale materiale şi intelectuale…”

Un adevăr pe care mulţi nu vor să-l audă. Nu vor să-l vadă, nu vor să-l admită. Oh da, aproape toţi recunosc că Bin Laden nu este un sfinţişor. Că nu merită Nobelul pentru pace, nici chiar pe cel pe care l-au dat teroristului Arafat. Dar nimeni nu admite că el este doar un vârf al aisbergului, partea vizibilă a Muntelui. Iar acei care o admit o fac în şoaptă. În şoaptă pentru că le este frică. Alaltăieri Bush a zis: “Refuzam să trăim în frica”. Cuvinte sfinte, o frază frumoasă, domnule preşedinte. Dar inexactă. Deoarece Occidentul trăieşte în frică. Occidentalilor le este frică. Şi nu le este frică numai de a sări în aer, de a fi decimaţi de o bombă nucleară sau biologică. Le este frică să vorbească, să-l acuze cu voce tare pe Munte. Lumea islamică, religia islamică, Muntele. Le este frică să nu fie declaraţi rasişti în cazul în care o fac. Reacţionari deci fascişti. Epitetul cu care greierii Politically Correct-ului îi şantajează pe cei care nu cunosc semnificaţia cuvântului rasism. La dracu: se poate face orice, se poate zice totul despre toţi, în fiecare zi. Se pot denigra creştinii, budiştii, evreii, hinduşii. Se pot pune la stâlpul infamiei preoţii catolici imputaţi sau nu de pedofilie, să se insinueze ca fiecare dintre ei este un violator de minori. Se poate râde de crucifix cum a făcut-o la televiziune în Italia aşa-numitul preşedinte al aşa-numitului partid islamic italian, numindu-l “un cadavru dezbrăcat care îi înspăimânta pe copiii musulmani”. Şi, tot în Italia, o musulmană poate să ceară ca acel-cadavru-dezbrăcat să fie luat din sala de operaţii în care naşte. Un primar poate plăti un mediator, un go-between, pentru un şcolar musulman care refuză să vorbească unei învăţătoare deoarece este femeie. Dar vai de cetăţeanul care se plânge de asta sau mai rău, care protestează. Vai de Fallaci care scrie discursul-său-despre-munte. “Rasistă, rasistă!” Au devenit noii stăpâni ai planetei, aceşti fii ai lui Allah. Islamul-nu-trebuie-atins...

În mica mea carte (dar acum nu mai este aşa de mică) nu sunt tandră cu islamul. De acord. Adesea sunt char feroce. O recunosc. (Întrebarea care mă urmăreşte de luni de zile ca o umbră: “Vă pare rău? Ve reproşaţi ceva, v-aţi răzgândit?” Răspuns: “Absolut deloc. Din contra”). Dovada, în afara mărturiilor pe care le ofer asupra acelei lumi fără speranţă este şi orgoliul meu pentru cultura occidentală. Această cultură a noastră care, cu toate culpele sale, uneori cu toate ororile sale, (gândeşte-te la Inchiziţie şi la lagărele de concentrare şi la Hiroshima), ne-a zmuls din corturile deşertului. Ne-a hrănit grădină Gândului. Ne-a elaborat conceptul frumuseţii, al moralei, al libertăţii, al egalităţii. Ne-a dat un sistem care este departe de a fi perfect, care deseori este o minciună dar care în sfârşit este mai bun decât altele: sistemul care se cheamă Democraţie. A realizat cuceriri extraordinare în lumea ştiinţei, a eliminat maladii, ne-a procurat bunăstarea. A inventat instrumente care fac viaţa mai uşoară şi mai inteligentă, ne-a condus pe Luna şi pe Marte. Merite cu care nu se poate lăuda cultura islamică.
Şi totuşi, cu noi occidentalii sunt încă mai puţin tandră. Încă mai feroce. Ştiţi, toţi definesc “Furia şi Mândria” un pamflet. O carte politică, o invenţie, un pamflet. În schimb, eu o numesc o predică. Mai mult, un “J’accuse”. Un rechizitoriu similar la “J’accuse”-ul pe care l-a scris Emil Zola în 1898 pentru l’Affaire Dreyfus. Şi această predică, acest rechizitoriu, nu l-am îndreptat către fiii lui Allah. (Oricum nu ar fi servit la nimic). L-am îndreptat către noi înşine. Contra laşităţilor noastre, a ignoranţelor noastre, a egalitarismelor noastre, a bufoneriilor noastre, a mizeriilor noastre. Mizeria sistemului nostru educativ, de exemplu. Ignoranţa învăţătorilor noştri şi a elevilor noştri. Laşităţile şi bufoneriile oamenilor noştri politici. Sărăcia ideilor şi indecvarea liderilor noştri. Fascismul pieziş care se ascunde în falsul pacifism al presupuşilor noştri revoluţionari. (Oameni cărora le lipseşte numai bâta şi cămaşa neagră). Este libertinajul traficat ca libertate, mai exact refuzul de a înţelege că libertatea nu poate exista fără disciplină, mai mult, fără autodisciplină. Că drepturile nu pot exista fără îndatoriri. Că, aşa cum spunea tatăl meu, orice drept poartă în el însuşi o îndatorire şi acela care nu respectă propriile îndatoriri nu merită nici un drept. Însă este ceva care lipseşte în mica mea carte. Este un “J’accuse” pe care l-am uitat. Şi astăzi, în acest prestigios rezervor de creiere, simt chiar nevoia să umplu acel gol.
J’accuse, îi acuz pe occidentali de lipsă de pasiune. De trai fără pasiune, de a nu lupta, de a nu se apăra, pentru că fac pe colaboraţioniştii pentru lipsă de pasiune. Oh, eu sunt pasionată: vedeţi. Eu exult de pasiune. Dar fie în Europa, fie în America, nu văd decât oameni fără pasiune. Chiar şi greierii care vor să mă trimită pe rug sunt tipi fără pasiune. Peşti reci, larve ghidate doar de ciudă şi de invidie sau de calcule şi din convenienţă: niciodată de pasiune. Şi cea mai mare parte a vinii este a voastră. Deoarece voi sunteţi cei care aţi lansat această modă. Moda raţionamentului dus până la limită, al controlului, al indiferenţei. “Calm down, be quiet, be cool”. Voi, care v-aţi născut din pasiune, voi care aţi devenit un popor mulţumită pasiunii revoluţiei voastre. Aşa nu înţelegeţi ce îi pune în mişcare pe inamicii voştri, pe inamicii noştri. Nu înţelegeţi ce le permite să ducă în mod global şi necruţător acest război contra Occidentului. Este pasiunea. Forţa pasiunii, dragii mei! Este credinţa care vine din pasiune. Este ura care vine din pasiune. Allah-Akhbar, Allah-Akhbar, Jihad-Jihad! Aceia sunt gata să moară şi să sară în aer pentru a ne omorî. Pentru a ne distruge. Iar liderii lor, (adevăraţii lideri), la fel. Eu l-am cunoscut pe Khomeini. I-am vorbit, m-am certat, pentru mai mult de şase ore în două zile diferite. Şi vă spun că acela era un om de pasiune. Credinţa îl făcea să se mişte, pasiunea. Pe Bin Laden nu l-am cunoscut. Păcat… însă l-am privit bine când apărea la tv. L-am privit în ochi, i-am ascultat vocea, şi vă spun că este un om de pasiune. Credinţa îl pune în mişcare, ura care vine de la pasiune. Pentru a lupta cu pasiunea lor, pentru a ne apăra cultura deci identitatea noastră şi civilizaţia noastră, nu sunt suficiente armatele. Nu ajută carele armate, bombele atomice, bombardierele. Trebuie pasiune. Forţa pasiunii. Şi dacă nu o s-o găsiţi, dacă nu o s-o găsim, vă spun că veţi fi înfrânţi. Că vom fi înfrânţi. Vă spun că ne vom întoarce la corturile din deşert, că vom sfârşi ca puţurile fără apa. Wake up, then! Trezeşte-te, wake up!