sâmbătă, 31 decembrie 2011

În fine, de bine

Habar n-am dacă în ultima vreme zilele se mișcă mai repede (unii vorbesc de comprimarea timpului) sau eu mă agit mai mult ca de obicei dar sfărșitul ăsta de an m-a găsit într-o vrie care m-a ținut mai departe decât mi-aș fi închipuit de oameni și lucruri dragi. (Așa s-a făcut că și pe aici am dat destul de rar.) Am ajuns cu câteva zile în urmă la Câmpina bolnav și obosit. Cred că mai corect spus ar fi - sfârșit; golit de gânduri și incapabil să mai țin pasul cu mine însumi.

După multe răsărituri eșuate, azi m-am trezit altfel. Aerul curat ce mi-a invadat plămânii după ce-am deschis geamul acum vreo oră, m-a umplut de energie și mi-a dat fiori reci de bucurie cu arome de foc de lemne și gutui. Felicia a răsuflat ușurată și mi-a zis că, în fine, și-a făcut efect tratamentul. Așa o fi. Mie, însă, mi-a venit în minte povestea aceea cu căutătorul de aur care tocmise un mare număr de hamali pentru a-l duce în inima Africii. Nerăbdător să ajungă mai repede, le-a oferit o plată suplimentară pentru a grăbi pasul, ceea ce se și întâmplă în zilele ce-au urmat. Doar că, la un moment dat, cărăușii au pus jos poverile și s-au oprit,, de data asta insensibili și la bani și la amenințări. Nedumerirea exploratorului e spulberată (sau poate sporită, cine știe) de către unul dintre hamali care i-a explicat :”Ne mișcam atât de repede încât nu mai știam ce facem. Acum trebuie să așteptăm ca sufletele noastre să ne ajungă din urmă”.
Cred că asta am făcut și eu : mi-am tras puțin sufletul și acum mi-e mult mai bine.

Să aveți grijă de sufletele voastre. La mulți ani!
P.S. O bucurie de suflet: