Ştiaţi despre China că este a doua putere economică a lumii? Poate că ştiaţi. Dar poate că ar trebui să începem să învăţăm şi puţin chinezeşte. Altfel ne va fi greu să înţelegem ce ni se întâmplă fără să băgăm măcar de seamă:
Eu zic să ne căutăm nişte manuale de chineză. N-am înţeles nimic din ce a spus băiatul ăsta, da' văd că la bani se pricepe...
P.S. Mâine e 1 aprilie. Ieşim din criză. Să dormiţi bine!
Sint siderat si furios. Nici nu s-a terminat despartirea live a intaiului cuplu monden al tarii, Moni si Iri, ca iata, de doua zile, televiziunile de stiri si nu numai, isi incep buletinele cu ultimele evolutii ale unui alt divort care tine romanii cu sufletul la gura: Zavoranu & Pepe. Ce legi, cresteri de preturi, ce razboi in Libia, radiatii in Japonia cand Pepe, cu mana la piept, deschide usa politiei pentru a se plange ca apriga Oana l-a parasit, lasandu-l cu casa si inima goale. O mare de reporteri frenetici se calca in picioare pentru a afla de ce n-a venit Piepie la domiciliul violat de soata, ca s-o surprinda asupra faptului. "D-aia, ca sa nu ma vedeti voi", raspunde latinoloverul cu un aer agasat, ca Goe de grija matusilor. Iar astea fiind zise si interesul popular satisfacut, crainica din studio putea trece mai departe la Wikileaks, demisia lui Severin samd.
Dincolo de gluma, chiar nu inteleg cat de prosti ne cred baietii astia din spatele televizoarelor de ne baga pe gat E-urile si toxinele din povestile lor de doi bani dar trec cu nonsalanta pe langa subiecte adevarate care, chiar ar merita intoarse pe toate partile. Primesc, de pilda, ieri, un studiu de la Institutul pentru cercetarea calitatii vietii, lansat zilele trecute cand ma aflam la Chisinau, intitulat "Romania - raspunsuri la criza".Este acolo, la Academie, un colectiv de tineri beton, stransi de profesorul Cătălin Zamfir, care lucreaza exceptional si citesc cu mare interes tot ce publica.
"Romania - raspunsuri la criza" este un raport ce analizeaza particularitatile crizei de la noi si arata ca deficitul de intelegere a naturii crizei romanesti, de catre autoritati, a generat incapacitatea de reactie si, implicit, adancimea crizei.Recunoasterea tarzie a crizei de catre guvernanti a dus la masuri pripite - imprumuturi de la FMI, taieri bugetare - care s-au dovedit doar paleative si nu solutii reale. Ba mai mult, au dus la slabirea statului, la afectarea functiilor sale, cu efecte negative pe termen lung. Apoi, "in Romania cheltuielile sociale au dobandit o conotatie negativa de asistenta sociala, cel mai probabil, dintr-o eroare materiala a Ministerului de Finante, care clasifica toate cheltuielile sociale drept asistenta sociala iar confuzia a fost preluata si in discursul politic." Cele mai afectate au fost desigur sanatatea si invatamantul care erau, oricum, mult subfinantate iar acum suporta o puternica orientare spre privatizare. "Cata vreme raman la stat, invatamanul si sanatatea sint etichetate drept consumatoare de resurse si neperformante.Daca devin private, atunci toate problemele par sa dispara, cu toate ca in felul acesta este sever limitat accesul la invatamant si sanatate. Or, acestea sint drepturi, definite ca atare de conventii internationale la care Romania este parte, si nu marfuri. (Accesul la invatamant si servicii de sanatate reprezinta drepturi sociale iar limitarea lor inseamna excluziune sociala si degradarea conditiei persoanei umane dar si a intregii colectivitati.) O prima concluzie: strategia taierilor de la buget este o politica de a arunca pe spatele majoritatii populatiei costurile datoriei private externe, iar reducerea bugetului este o solutie iluzorie.(..) Problema este ca nu bugetul sufoca economia ci economia e dezechilibrata si nu sustine suficient bugetul.(..) Iar daca sursa crizei consta in datoria externa (preponderent privata), atunci solutia nu trebuie cautata in politica bugetara ci in politica economica.(..) Insa, economia este sursa crizei dar nu in ea se afla acum solutia.(..) Adevarata problema a crizei din Romania o constituie blocajul politic. Sistemul polititic poate sa ia deciziile care sa deblocheze criza. Dar cum este posibil acest lucru?(..) Solutia imediata care ar debloca intregul sistem se plaseaza in sfera presedintiei: trecerea de la pozitia de presedinte jucator la cea de presedinte arbitru si constructor al solidaritatii si al unui consens politic anti-criza".
Studiul are vreo 70 de pagini din care eu am extras doar cateva randuri. Il puteti citi integral, si va garantez, daca nu v-am convins deja ca merita, la adresa: http://www.iccv.ro/. Si-o sa aveti ceva bun de rontait in seara asta in loc de aventurile lu` Zavo (who the fack is Oana?)...
P.S Daca ati trecut pe-aci in weekend si n-ati gasit nimic nou e pentru ca am fost la Campina unde am toaletat merii, am gradinarit, am adus neste ingrasamant natural (stiti voi de care) pentru cele cateva brazde unde vom planta rasadurile de rosii puse demult in paharele de doamna Felicia, am alergat dupa niste scanduri frumoase si carton cauciucat ca sa croiesc niste "locuinte" mai aratoase pentru cateii Wolf si Tarzan.
Am dat foc la crengi si mirosea imbatator a lemn tanar ars si a sambure de pruna iar seara am adormit in drum spre perna.
Politica, in mai toate tarile puţin dezvoltate si cu un grad ridicat de coruptie, poate deveni motorul sau groparul economiei si stabilitatii sociale in functie de valoarea, determinarea si onestitatea oamenilor ce populeaza scena politica, atat in zona puterii cat si a opozitiei. Este si cazul Republicii Moldova, loc de unde am revenit de curand.
In cele trei zile de sedere am stat de vorba cu politicieni de frunte, cu ziaristi importanti dar si cu cativa reprezentanti ai societatii civile. Am comis si cateva interviuri interesante, unele difuzate deja la Radio Bucuresti FM, altele în curs de difuzare (veţi găsi unul dintre aceste interviuri chiar la finalul acestei postări). Nu sint specialist pe Republica Moldova si nici nu am avut vreo revelatie in putinul timp petrecut acolo ca sa nu mai spun ca, practic, este a doua vizita facuta in zona, la un interval de un an si trei luni de la prima. Asa ca nu am in niciun caz pretentia unor judecati de valoare ci mai curand va voi impartasi cateva impresii de calatorie.
Mai intai ar trebui sa remarc lipsa oricarei schimbari majore; ce am lasat in urma cu un an si ceva, am regasit saptamana aceasta la Chisinau: un oras ca o statiune balneo, faţă de Bucureşti, unde oamenii se misca mult mai putin stresati (ceea ce e un mister judecand dupa subtirimea salariilor si pensiilor in raport cu preţurile foarte apropiate de Bucuresti), strazi desfundate pe care se aventureaza atât masini de sute de mii de dolari dar si Gaz-uri din anii 50, magazine cu orice, restaurante frumoase cu preturi prohibitive, tineri veseli care vorbesc mai ales în română, femei frumoase si blonde si multe haite de câini maidanezi. Nu mi-e nici acuma foarte clar din ce traieste acest stat considerat cel mai sarac din Europa. Amicul meu Doru Dendiu, un ziarist cunoscut, crede ca din vreo doua miliarde si ceva de euro anual, jumatate provenind de la cca un milion de capsunari moldoveni care trimit bani acasa iar cealalta jumatate, din imprumuturi la FMI, proiecte europene etc. S-ar putea sa stie ce spune.
La nivel politic am gasit acelasi blocaj de anul trecut, aceeasi stare de incomfort in sanul aliantei de la guvernare si lipsa de proiecte comune pentru depasirea crizei, datorata in special de imposibilitatea desemnarii Presedintelui Republicii. A cam pierit, in schimb, entuziasmul partidelor ce compun Alianta, crescand, proportional, gradul de suspiciune atat intre cele trei formatiuni cat si interiorul lor. Unul dintre politicienii cu care am stat de vorba imi confirma plastic aceasta observatie spunandu-mi ca, in sfera politicii moldave exista urmatoarele tipuri de relatii: prieteni, inamici, dusmani de moarte si prieteni de partid...
Recent, citeam un comentariu despre Moldova care se incheia cu o intrebare ce se voia si concluzia, esenta analizei (de altfel bine scrisa): "Va deveni Republica Moldova dintr-o tara esuata, o poveste de succes?" Intr-un fel sau altul, am pus si eu aceasta intrebare interlocutorilor mei iar raspunsurile, analizele primite, au demonstrat luciditate - nimeni nu se imbata cu apa rece - dar si o anumita incapacitate de a iesi din logica stramta a interesului de partid de care se agaţă + cum altfel? - interesul personal. Partea buna a lucrurilor este ca atat PL cat si PD si PLDM par ca, in pofida divergentelor dintre ele, si-au pastrat orientarea pro vest. Partea proasta este ca reformele stagneaza, piata si investitiile raman extrem de politizate, increderea populatiei se altereaza iar timpul nu prea mai are rabdare...
P.S.Uitam: au ramas la fel de bune: ciorba soleanka - o zeama ruseasca cu trei feluri de mezeluri, legume si smantana - placinta moldoveneasca cu branza sarata si marar si vinul de Purcari. Si, mai mult ca sigur, voi fi uitat de altele, cel putin la fel de ispititoare...
Iată şi interviul despre care aminteam mai sus, pe care l-am realizat cu Igor Corman, fost diplomat de carieră, acum deputat PD, Preşedintele Comisiei de politică externă şi integrare europeană, transcris de colegii de la Rador, într-o pagină specială dedicată Republicii Moldova, pe care o puteţi accesa cu un click aici: Interviu cu Igor Corman.
Azi m-am rasfatat si am lenevit savurand intreaga zi victoria lui Lucian Bute, dupa un meci de manual. Apoi am facut cumparaturi in piata Matache pentru ca piata Amzei - care mi-e mult mai aproape - e dezafectata de vreo doi ani.
Mai tarziu am gatit cu doamna Felicia - jumatatea mea frumoasa - un boeuf bourguignon dupa o reţetă adaptata a Juliei Child.
Asta mi-a provocat o dubla plăcere: pe de-o parte am bucătărit împreună şi ne-am bucurat văzând cum prinde formă şi savoare grămăjoara de carne şi legume, iar pe de altă parte ce a urmat după ce am scos cocotta din cuptor, a fost un deliciu şi un desfrâu. (Trebuie neapărat să încep să pozez micile noastre aventuri culinare pentru a fi mai convingător).
Seara am iesit cu "picii", adica cu fiu-meu Vlad si prietena lui Ilinca la o pizza in Amzei si ne-am minunat de entuziasmul si jucariile lor.
Aflu insa cu neliniste - de ce oare? - ca de la anul se gandesc sa locuiasca impreuna, pentru ca, vezi Doamne, ar economisi timp si bani si ar invata mai bine impreuna (sint amandoi studenti la Drept). Frumos dar amanam luarea unei decizii...
Acasa, deschid televizorul si aflu de la RTV, prin intermediul Presedintelui care a intrat in direct, ca pozitia Romaniei fata de razboiul din Libia va fi comunicata atunci cand va veni vremea (?) cetatenilor romani si mai descopar ca Adrian Severin este subiectul unui scandal legat de o posibila implicare a sa intr-o actiune de lobby platita. Mi-ar parea sincer rau sa fie adevarat...
În fine dimineaţă voi pleca trei zile cu treabă peste Prut şi s-ar putea să nu ne reîntâlnim până joi aici. Nu vă îngrijoraţi, revin.
O intelepciune evreiasca spune ca partea proasta a razboaielor este ca stii cu cine incepe dar nu stii cu cine se termina. Si daca te uiti la ceea ce se intampla acum in sudul Mediteranei, la felul in care au evoluat lucrurile si s-au aprins revoltele in vreo 20 de tari, care nici nu visau ca regimurile lor linistite si puternice se vor sparge precum ouale de Pasti, realizezi ca: 1. lucrurile nu sint niciodata asa cum par; 2. puterea poporului e mare; 3. vointa lui Allah e nemasurata. Iar astea fiind zise putem sa ne luam fericiti de mana si sa ne uitam cu ochii mari de emotie la CNN, BBC sau unde vreti dvs pentru a vedea - in direct, desigur - ce mai decid popoarele din nordul Africii si Orient in privinta viitorului lor. Pentru cei nehotarati sau carcotasi am mai pastrat un argument, o declaratie recenta a ultimului presedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, care le spunea celor de la Ria Novosti: "Nu cred ca ceea ce se intampla in aceste regiuni a fost pregatit sau declansat de cineva. Aceste procese trebuie studiate si intelese in contextul tuturor evolutiilor din Europa si lumea intreaga". (Merci monsieur President, chapeau bas, ne-am luminat. Am gasit cheia in care trebuie sa citim cum autoincedierea tanarului tunisian Mohamed Bouazizi a aprins toata Africa de nord si Orientul iar saltul de la balconul Parlamentului Romaniei, al unui alt tanar, in plina sedinta, n-a periclitat o motiune dar l-a trimis pe bietul protestatar la psihiatru. E chestie de context.)
Dincolo de gluma - dar ce-ar mai ramane din noi, românii, daca ne-am pierde si bascalia - lucrurile au luat-o atat de tare razna in zona cu pricina incat e greu de crezut ca, pe termen scurt, cineva (popoarele respective, UE, SUA, NATO, ONU) ar putea pune ordine acolo. Ba, dimpotriva. Decizia ONU de a reactiona militar pentru a-i ajuta pe rebelii din Libia (cine sint rebelii acestia, cine-i inarmeaza, reprezinta ei macar 15% din populatia Libiei?) va duce la intensificarea conflictului si la cresterea numarului de victime.
Cat despre Gadaffi, care pana mai ieri era mangaiat pe crestet de Berlusconi, Blair si Sarkozi iar acum a redevenit dictator si terorist, ei bine, el imi aminteste de o scena din filmul SF "Taramul uitat de timp" in care un personaj impusca un dinozaur in inima iar acesta continua sa-l alerge, explicatia vanatorului fiind simpla: dinozaurul
era atat de primitiv incat nu-i ajunsese informatia ca a murit, la creier. Trebuie sa fii naiv - iar Gadaffi nu este nici naiv si nici sarac - sa crezi, dupa inlaturarea unui aliat american de nadejde, cum era Mubarak (despre care presedintele Israelului, Shimon Peres, afirma si dupa plecarea acestuia:"Intotdeauna am avut si avem inca un mare respect pentru presedintele Mubarak care a
reusit sa pastreze pacea in Orientul Mijlociu) ca mai poti ramâne la cârma Libiei. Este, deci, o chestiune de zile pana cand va cadea si bastionul Gadaffi din faţa valului democratic care infierbanta sudul Mediteranei. Si ce mai ramane? Ramane o zona intinsa, cu relevanta geostrategica, cu rezerve naturale atractive dar si cu o populatie saraca, putin educata, complicata prin traditii si religie. Devine Orientul islamic sau se "democratizeaza" Coranul? Greu de spus. In orice caz Vestul va trebui sa actioneze urgent pentru a contribui la hranirea acestei populatii ramase fara stapan si va trebui sa lucreze de acolo din interior la democratizarea acestor state pentru, ca in secunda doi, va trebui să facă faţă unui val de emigraţie fără precedent. Si nu acesta a fost scopul. Pentru că - nu-i aşa?- râdem, glumim, dar nu părăsim incinta...
Eu l-am primit ca banc însă apoi am avut senzaţia că citesc una dintre micile poveşti profetice ale lui Borges. Deci: Un cetăţean român, sătul de politică, de minciunile din campanii şi de sumele imense cheltuite în acest scop întreabă la Radio Erevan: "De ce ar trebui să mergem la alegeri?" Răspunsul a venit prompt: "Ca să decideţi alături de cine va guverna UDMR-ul"...
Citesc de ceva timp o carte aparuta in 1958 la Editions Albin Michel sub semnatura unei ziariste prestigioase, Genevieve Tabouis şi tradusă în româneşte de Florica Selmaru în 1965.
G.Tabouis "Mi se spunea Cassandra"
Volumul este un soi de jurnal politic scris nu numai cu har dar si cu deplina intelegere a evenimentelor traite, deschizindu-se cu ziua semnarii Tratatului de la Versailles la 28 iunie 1919, cand Germania invinsa semna tratatul de pace si se incheie pe 2 septembrie 1939, ziua invadarii Poloniei de catre Hitler.
Cartea este interesanta de la prima la ultima pagina si se citeste aproape cu sufletul la gura, ca un roman politist si am sa reproduc un pasaj care mi-a retinut, in mod special, atentia:
" La 6 mai (1933), dimineata, Titulescu soseste la Paris numai si numai ca sa-si dea drumul la una din acele furii teribile, al caror secret stie toata lumea ca-l detine! Paul Boncour (ministru de externe) n-a pierdut nimic asteptand.
Tumultuos in modul de a se comporta, dar un cap lucid, zapacind pe toata lumea cand isi tine discursurile, dar metodic in actiune, avand rationamentul adesea paradoxal, dar intotdeauna bazat pe texte si o deplina stapanire a dreptului international, domnul Titulescu copleseste pe orice interlocutor! Acest ministru al unei tari mici face politica in stil mare, spune mereu Eduard Herriot (Presedintele Consiliului de ministri) si adauga: Ce om uimitor! In politica externa e imbarcat pe o barca firava pe care o conduce ca pe un vapor mare; in politica interna sta calare pe o scandura putrezita careia ii da o stabilitate de stanca. Ce om uimitor!
La amiaza, la Quai d`Orsay se aude de la un etaj la altul vocea de stentor a lui Titulescu: Daca Franta renunta la sfanta sa misiune de protectoare a micilor puteri, ne vom lipsi de ea! Nu sintem atat de parasiti de zei, incat sa nu mai putem gasi prietenii mai loiale si mai curajoase! Si chiar de-ar fi sa ramanem singuri nu ne vom inclina in fata deciziei voastre. Eu am misiunea sa va previn in mod caritabil ca revizuirea tratatelor va aduce razboiul, urmat de bolsevizarea intregii Europe!"
Cata dreptate, cata forta si ce statura avea ministrul de externe român de la acea data! Greu de imaginat azi asa ceva. Toata recunostinta pentru marele diplomat de la a carui disparitie se implinesc azi 70 de ani.
Nicolae Titulescu
PS Un interviu pe această temă am realizat azi la Radio Bucureşti FM cu fostul ministru de externe Adrian Năstase, preşedinte al Fundaţiei Nicolae Titulescu. Puteţi asculta acest interviu şi pe site-ul Agenţiei Rador, la http://www.rador.ro/.
Niciodată n-am putut să înțeleg de ce un necaz nu vine singur. De ce eu pot mânca, dormi, merge în vizită și suferi singur iar necazul nu poate să circule decât însoțit și, dacă se poate, de unul mai mare. E o chimie pe care n-am s-o pricep; adică de ce banul trage la ban, iar un necaz trebuie să fie de mână cu un altul?!... Până acum vreo două-trei luni ne luptam cu criza, ba chiar aveam senzația că începem să înțelegem ceva, că ar exista o logică a intrării și ieșirii din criză, că e firesc, de pildă, ca grecii să aibe probleme mai mari pentru că și-au ascuns risipa bugetară și datoria publică, că, la urma urmei, tot cam așa au procedat și celelalte țări din nordul Mediteranei - Portugalia, Italia, Spania - au trăit pe picior mare și acum trag consecințele. Despre noi ce să mai spunem, dacă toată lumea avea criză, de ce să nu avem și noi, doar și gripa se ia.
Cum zic, dacă eram lăsați în pace (nu noi românii ci noi global people), deveneam experți în criză. Nu că asta ne-ar fi ajutat într-un fel, dar era altceva pentru că una e să constați că-ți merge din ce în ce mai prost și să nu înțelegi ce se întâmplă și alta e să privești micile, marile și tot mai desele privațiuni la care ești supus cu un aer superior, al omului conștient că e criză, că sistemul de credite imobiliare din State a fost neperformant și a lovit - cum altfel - tot sistemul bancar, iar până își revine trebuie să reduci cheltuielile de consum și să contribui la o creștere economică sănătoasă. E cu totul altceva, nu-i așa, e deja sănătate curată...
Dar ce te faci când, nu apuci bine să te pui la punct cu finețurile economice ale crizei și te pomenești cu altă bătaie de cap: constați că ia foc și sudul Mediteranei (altminteri o destinație turistică acceptată de mai toți marii tour operatori), cuprins de febră subită a democratizării. Și, dacă la început ți-oi fi spus "eee, Tunisia, oricum nu era în planurile mele de vacanță", când vezi că 20 de țări au fost pârjolite de efervescenta harnicilor crescători de cămile care s-au plictisit brusc de autoritarismul conducătorilor lor, după ce i-au suportat cu credință 20, 30, 40 de ani, nu se poate să nu cazi pe gânduri. Mai ales că sindromul Buterfly într-o lume globalizată a demonstrat cum pot influența creditele neperformante din SUA creșterea șomajului în Irlanda iar revoltele din Africa de Nord și Orient, subțierea buzunarelor noastre, ridicând prețul benzinei (ce m-a deșteptat criza asta...).
Și pentru că nu era de ajuns, un cutremur și un tsunami au bulversat Japonia însă necazul cel mare (v-am spus că, nu știu de ce, dar totdeauna astea umblă în grup) e ca o explozie nucleară de mare putere, pare iminentă. Iar contaminarea radioactivă se poate întinde pe mii de kilometri și nu iartă nimic: oameni, sol, vegetație, animale, pești.
Haosul este la un pas însă, dacă ar fi sa-l cred pe Lenin care spunea "să nu vă îngrijoreze haosul căci el va crea noi forme de viață", ar trebui sa mă calmez și să lucrez mai mult cu mine pe zona de gândire pozitiva. Dar, știți ce, tocmai asta mă îngrijorează: lucrurile pe cale sa se nască. Gândirea "creatoare" a lui Lenin a speculat criza interbelică, războiul, și a generat un sistem de opresiune care a ucis milioane de oameni și alte zeci de milioane au fost resetate mental. Acum alții se îmbogățesc din crizele noastre create de ei, speculează dezastre pentru a controla țări (vezi «Nașterea capitalismului dezastrelor» de Naomi Klein) sau fabrică în laboratoare de conștiințe germeni de democrație pe care-i suflă spre Africa și Orient. Și uite așa, pe negândite, foști aliați sau dictatori cocoloșiți devin nefrecventabili, se implementează noi valori, noi piețe pentru economia globalizată, Vestul își dă mâna cu China pentru propășirea Africii și, într-o armonie, mai mult sau mai puțin generalizată, va apărea, proaspătă și zâmbitoare ca Afrodita din spuma mării, o nouă ordine mondială. Iar necazurile din mintea noastră se estompează ușor, ușor, pentru că, vorba românului, "las` ca încă-i bine".
Chiar nu mai stiu daca povestea aceea pe care o citeam si asupra careia reveneam cu obstinatie in copilarie se numea "Prostia omeneasca" sau altcumva. Ce imi aduc bine aminte este ca eroul povestii pleaca de acasa oripilat de plansetele nevestei si soacrei care inlemnisera ingrozite de faptul ca pisica ar putea rasturna un drob de sare de pe soba direct in capul copilului nou nascut. Multa vreme nu am gustat ironia lui Creanga pentru ca stiam, pe propria-mi piele, ca spaima iti taie picioarele, te prosteste, te lasa fara reactii. "Poate femeile erau mai departe de leaganul copilului iar pisica tocmai se pregatea sa sara pe soba", imi spuneam si refuzam sa ma amuz sau sa-i dau dreptate omului care isi luase lumea in cap.
Mi-a venit in minte, dupa zeci de ani, povestea lui Creanga, acum cand stau parca pironit in fata televizorului si ma astept ca reactorul nuclear de la Fukushima sa sara in aer, antrenand si explozia celorlalte trei, intr-un vertigo al dezastrului ce a cuprins Japonia.
Fukushima, după a doua explozie. Vedere din satelit. Foto: National Geographic
Iar eu stau prostit si ingrozit, fara sa pot sau sa stiu a face ceva pentru a schimba lucrurile. Ma simt neputincios dar solidar pana dincolo de cuvinte fata de oamenii aceia torturati de o catastrofa care nu se mai termina; si ma oripileaza situatia mea de (tele)spectator pasiv la un reality show de cosmar:
Viaţa bate filmul - e o realitate brutală a acestor zile. Insă, dacă filmul poate fi oprit sau schimbat, atunci când lumea, viaţa, Dumnezeu îşi ies din ţâţâni, nu-ţi mai rămâne decât să te rogi...
V-ati gandit vreodata cum se poate cuantifica efectul unui eveniment grav, devastator, asupra imaginii si capitalului politic al conducatorului(lor) acelei tari?
Va dau un exemplu: atacul terorist asupra turnurilor gemene i-a asigurat lui George Bush al doilea mandat de presedinte al SUA.
Sa luam un alt exemplu: cel mai mediatizat si mai ascultat lider politic din Japonia este fara doar si poate premierul Naoto Kan , care a si avut de altfel, in opinia mea, o prestatie fara cusur. Cred ca marja de incredere de care se bucura acum depaseste lejer 90%. In cazul lui, dezastrul recent care a lovit Japonia si care incepe sa semene din ce in ce mai mult cu un veritabil lant de dezastre succesive, pare sa fi fost un astfel de moment de cotitura. Si spun asta pentru ca inaintea zilei fatidice de 10 martie situatia premierului in materie de impact al imaginii sale publice era cu totul alta.
Cu numai cateva zile inainte, ministrul de externe al cabinetului Kan - Seiji Maehora - demisiona din cauza unui scandal legat de o finantare, considerata ilegala, primita de partidul de stanga al premierui Kan.
Era ceruta insa cu insistenta demisia premierului si anuntul oficial parea o chestiune de zile, chit ca de mai multe ori dl.Kan (care nu a negat primirea sumelor ci doar faptul ca ar fi stiut provenienta banilor) declarase ca nu are de gand sa-si depuna mandatul.
Povestea aparitiei dlui Naoto Kan in marea politica nipona nu este lipsita de interes si nici de oarecare haz.
Premierul are 64 de ani si provine, contrar traditiilor, dintr-o familie relativ modesta . El insusi marturisea : "Am crescut intr-o familie de salariati si nu am avut niciun fel de relatii. Iar daca eu care am plecat dintr-o astfel de pozitie am ajuns premier, asta este un lucru foarte pozitiv pentru politica japoneza." Conditia sociala nu i-a permis accesul la o educatie sofisticata - a urmat cursurile unei scoli de cartier si apoi facultatea de fizica la Institutul Tehnologic din Tokyo - dar asta se pare ca a devenit atuul sau, fiind nevoit sa dea piept de tanar cu greutatile vietii , sa se invarta in medii sociale diverse, ceea ce i-a atras ulterior o anumita popularitate. Multa vreme, in facultate dar si ani buni dupa terminarea studiilor a fost un impatimit activist pentru protectia mediului iar pasul decisiv catre politica l-a facut de abia in 1980 cand a reusit sa intre in Parlament dupa trei incercari esuate. A devenit si mai popular in 1990 cand era ministru al sanatatii si a acuzat public guvernul din care facea parte ca incearca sa musamalizeze un scandal datorat infectarii cu sange contaminat cu sida a unor pacienti care sufereau de hemofilie.
In iunie 2010, cand a fost insarcinat sa formeze guvernul era ministru al finantelor. Analistii cred ca popularitatea lui s-a datorat, in buna masura, chiar originii sale modeste dar si spiritului sau polemic in politica, accentuat de un temperament coleric. Acest temperament i-a si atras de altfel porecla Ira-Kan (Iritatul Kan). La inceputul lunii martie 2011 sondajele aratau insa ca increderea de care se bucura in randul japonezilor scazuse dezastruos .
Partea amuzanta a biografiei sale tine de familie deoarece anul trecut , cand ajungea in fruntea Cabinetului nipon, sotia sa publica o carte intitulata: "Ce naiba se va schimba in Japonia dupa ce devii tu premier?" Iar femeia isi argumenta nelinistile aratand ca dl Kan nu stie sa se imbrace, nu poate gati absolut nimic si este modest din punct de vedere intelectual.
Nu stiu ce impresie vor fi facut consideratiile doamnei Nobuko Kan asupra japonezilor dar inclin sa cred ca ei s-au obisnuit deja cu "excentricitatile" primelor doamne din moment ce, cu doi ani in urma, sotia fostului premier Hatoyama declara senina ca fusese rapita de extraterestri si dusa pe planeta Venus...
Premierul Naoto Kan mi-a parut el insusi in aceste zile un extraterestru prin calmul, luciditatea si precizia cu care a stiut sa gestioneze pana acum (si) in fata publicului cel mai mare dezastru care a lovit Japonia dupa al doilea razboi mondial:
Anderson Cooper, despre care scriam zilele trecute ca isi realiza linistit la CNN emisiunea lui in studiourile de la Atlanta, in aceasta dimineata relata in direct de pe tarmul ravasit de tsunami si cutremure al Japoniei. Jurnalism de secol XXI...
Dl. Ted Turner merita o data in plus o palarie ridicata in semn de respect pentru ce a putut crea ca scoala de televiziune, ca fenomen mediatic si ca impact, inclusiv asupra meseriei in sine de jurnalist.
Citesc pe Rador (http://www.rador.ro/) reteta fericirii tradusa de colegii mei, de pe un site sarbesc: sa ai un partener de viata, sa iei cat mai des pranzul impreuna cu el, sa locuiesti in zone mai calde - cel mai bine langa tarmul marii - sa ai un loc de munca suficient de bine platit incat sa-ti poti permite un concediu frumos si sa astepti varsta de 50 de ani, spun oamenii de stiinta citati de ziarul electronic sarbesc. Asa ca, desi fiecare dintre noi are probabil alt raspuns la intrebarea : "ce este fericirea?", savantii - desigur britanici - cred ca pot exista caracteristici comune pentru reteta fericirii. Luna trecuta, cercetatorii cu pricina au efectuat un studiu din care a reiesit ca un numar de peste 40 000 de familii britanice considera ca o cina in familie, de cel putin trei ori pe saptamana ajuta la mentinerea unei relatii puternice intre parinti si copii, relatie care reprezinta una dintre conditiile de baza pentru atingerea fericirii. Mergand mai departe cu consideratiile, ganditorii respectivi au fost de parere ca oamenii casatoriti sint cei mai predispusi la fericire iar dintre acestia cei cotati cel mai bine sint cuplurile fara copii (sic!) si care nu au depasit cinci ani de convietuire.
Concluzia: fericirea incepe de la 50 de ani pentru ca atunci se reduc stresul, anxietatea si supararile. Adica, daca scapam si de 2012, mai am doi ani si cateva luni si m-apuca fericirea. (Unde mai pui ca peste 15 zile iesim si din recesiune si incepe bairamul...). Nu-mi ramane, prin urmare, decat sa il iau de brat pe amicul Bobby McFerrin si sa fluier putin. Pentru ca mie cand imi vine sa fluier, fluier. De data asta pe blog:
Weekendul acesta m-am convins, odata in plus, de adevarul unui logo propus mai demult de catre un ministru de externe, de care s-a ras multa vreme (de logo, nu de ministru): "Romania mereu surprinzatoare".
Adica mi-am suit familia in masina si am plecat catre Harghita - via Campina - cu gandul de a prinde ultima zapada pentru ski si de a ne rasfata cu produsele bucatariei locale iar eu, cu dorinta secreta de a continua sa postez - baiser voles - pe noul meu blog. Ghinion: 1-Tineam minte cat de frumoase erau locurile, uitasem cat de varza erau drumurile. 2-Terminalul meu Orange si nici RRA n-au acoperire.
Asa ca, ajuns cu greu, m-am rezumat la plimbari, vizionat fiu-meu Vlad si prietena lui pe partie, putina lectura din Genevieve Tabouis, gulas, palinca... Insa cel mai mult, ca niciodata, atat in cochetul restaurant cat si in camera, m-am uitat la televizor unde, din 8 programe 5 erau in ungureste si 3 in romaneste si pe fiecare puteam vedea evolutia dramei din Japonia. Nu sint un ipocrit ca sa va spun ca de joi n-am mai dormit de grija japonezilor si nu m-am mai bucurat de locurile acelea si de grija cu care oamenii lui papa Benedek ne inconjoara de fiecare data. Doar ca, de data asta placerea a fost cam pe jumatate pentru ca nu ai cum sa nu fii macar stanjenit de confortul pe care ti-l da bucuria de pe chipurile celor dragi, de seninatatea si linistea din jur cand stii ca undeva milioane de oameni trec printr-o catastrofa care le marcheza definitiv destinele. M-am trezit la tot felul de ore cautand telecomanda sa vad ce se mai intampla. Iar senzatiile erau amestecate: teama si admiratie. Totul se deruleaza in direct adesea, e ca intr-un film de actiune doar ca de data asta e real. Nu e The Day After ci e chiar azi ...acolo. Si e de neinchipuit. Am vazut o fata, o studenta cred, aflata la scoala in Romania care era ingrijorata, avea familia acolo in zona afectata dar nu am vazut disperare pe chipul ci mai curand incredere; incredere ca sistemul va functiona si de data aceasta. Spunea ca si la scoala se preda o materie despre cutremure iar la 1 septembrie japonezii organizeaza ziua prevenirii dezastrelor cand se fac simulari de cutremure. Au 3 reguli de o simplitate uluitoare pe care le stiu si le aplica: 1) Nu impinge! 2) Nu alerga! 3) Nu sta la povesti! Ei, ce ziceti? Vedeti asa ceva functionand in Romania? Aflu acuma cand scriu ca Institutul de Meteorologie japonez a comunicat ca, in zona epicentrului, cutremurul a avut 9 grade. Incredibil! Si cata incredere si solidaritate - as spune chiar calm - se citeste pe fata tuturor japonezilor. Nu va e clar ca oamenii astia care au recladit de la zero Hiroshima si Nagaski vor reface totul la loc in cativa ani? Dar va amintiti si de conationalii nostri carora acum vreo doi ani le luasera casele inundatiile si priveau de la carciuma cum le dezgropau din noroi militarii?!.. Comentariile va las pe voi sale faceti.
Si am mai auzit ceva care mi-a facut pielea ca de gaina: de vreo doua zile ei, japonezii, au renuntat la salutul lor traditional Konnichiwa! - un fel de Buna ziua! - si isi spun unul altuia Dai togo!Astainseamna: Capul sus, japonezule!...
PS: Nu mai sint in stare sa va povestesc acum despre cat de bine poate fi la Lobogo dar o sa revin altadata si cu poze. Deocamdata imaginile dezastrului din Japonia fac in continuu inconjurul lumii. Aici, o inregistrare video de la televiziunea japoneza NHK, cu secvente ale teribilului Tsunami, filmate din elicopter la putin timp dupa cutremur:
Imi incep ziua uitandu-ma la CNN, apoi ascult primele stiri la BBC pe 88FM, iar la ora 7.00 comut sa ascult ce-a mai ramas din jurnalul de dimineata la Radio Romania Actualitati. Imi da o stare de amaraciune - caci din 15 minute sint doar cam 6 efectiv de stiri, restul: sport, meteo si revista presei - dar tot il ascult dintr-o deprindere de care n-am sa scap probabil niciodata (n-am nimic cu sportul, meteo sau cu revista presei ba, dimpotriva, dar sint prea lungi si nu cred ca e locul lor acolo; in fine poate vom vorbi odata si despre asta).
In timpul zilei se deschid si alte aparate de radio in functie de ore si de cum ma invart prin casa si ascult si ceva Radio Bucuresti (locul meu sub soare de vreo 4 ani), de fiecare data cu drag Romania Muzical, pentru ca in restul timpului sa ma intorc pe RRA.
La drum, in masina, cand sint cu familia, lucrurile se schimba -din nou- pentru ca sintem democrati, nu-i asa, castiga la vot Europa FM "cea mai buna muzica din 80 pana azi" dar cu putin noroc si vociferari din partea alor mei, prind jurnalele de la RRA.
Acum cand scriu iar ai mei nu s-au trezit ma uit la "Anderson Cooper 360" si inca ma incanta tipul asta, albit prematur, care in fiecare week-end (dimineata, la noi) acopera evenimentele majore ale lumii intr-o emisiune care a strans cam toate premiile decernate pentru jurnalism. Anderson e tipul perfect de jurnalist profesionist care a transmis din toate locurile fierbinti de pe glob - imi aduc aminte ca l-am vazut relatand din Bosnia ,Iran ,Israel, Somalia dar si moderand dezbateri pentru alegerile prezidentiale din SUA. Este, daca nu ma insel, absolvent de Yale si are si un doctorat in stiinte politice. Imi vin in minte acum Charles Hodson, Rallitsa Vassileva, Rosemary Church si nu-l pot ignora pe Larry King, chiar daca n-a fost preferatul meu. (Pe unii i-am cunoscut personal, pe altii doar din televizor.) Si uite asa bag de seama ca in ultimii 20 de ani CNN-ul a facut parte din viata mea intr-un mod pe care nu am sa-l pot cuantifica.
Daca mi-aduc bine aminte, primele programe CNN le-am urmarit aproape terifiat de emotie in Casa Radio inainte de declansarea primului razboi din Golf cand Directorul de atunci (intotdeauna cu majuscula fiind vorba de Eugen Preda) daduse dispozitie sa se inregistreze CNN-ul in continuu pentru ca avea certitudinea ca ei vor anunta primii inceperea ostilitatilor iar noi puteam da stirea imediat dupa ei. Asa s-a si intamplat iar in dimineata urmatoare ma aflam deja alaturi de el in prima cursa El Al catre Tel Aviv unde, la numai cateva luni de radio am debutat ca jurnalist de razboi. Cu siguranta ca as avea multe de spus, mai ales ca era si prima mea iesire in strainatate, insa nu despre asta vreau sa povestesc ci despre o alta intamplare legata de CNN.Plecasem din Ierusalim, unde aveam cartierul general la Kol Israel - radioul lor public- catre Tel Aviv si apoi catre Rishon le Zion unde trebuia sa intalnesc un roman plecat demult din tara si pe care-l cunoscusem in Israel, la telefon, transmitandu-i un mesaj de bine de la un coleg din Radio, Catalin Rusu. Pe Ioni Podoleanu, cel pe care urma sa-l intalnesc, nu-l vazusem niciodata, habar nu aveam cum arata si nici Tel Avivul nu-l cunosteam asa ca nici nu ne-am intalnit. Acolo. Trebuia sa ne intalnim in fata unei banci Leumi -nici acum nu stiu care dintre ele pentru ca acolo cam toate bancile sint Leumi si mai poarta inca un nume pe care desigur ca-l uitasem.Ioni, fost actor in Romania acum mic patron al unei firme de turism, m-a asteptat cat a putut apoi a plecat in treaba sa. Cu greu, spre seara, dupa ce m-a plouat cu spume cateva ore in fata unei banci -Leumi,desigur- am luat legatura cu el dupa ce am descoperit cum functioneaza ciudatele fise telefonice israeliene. Inutil sa precizez ca in 1991 nu aveam celular. Mi-a raspuns din oraselul in care locuia, Rishon, aflat nu departe de Tel Aviv, unde ma astepta la primarie caci primarul, un general - Meier Nitsan - facuse studiile in Romania , era indragostit de Bucuresti si voia si el sa ma cunoasca. Asa ca am luat in graba un taxi, negociind pretul la sange, si m-am indreptat catre Rishon. La primarie dl general impreuna cu Ioni ma asteptau alaturi de un prieten de nadejde-Jack (Daniels) si cu mare bucurie. Parca ajunsesem acasa, nu mai era razboi iar pe ei ii cunosteam de cand lumea. Pe scurt, m-am apucat sa il intervievez pe dom' primar insa numai dupa 3 minute cladirea s-a cutremurat iar ferestrele au dat sa iasa din tatani. "Hopa, a inceput - a spus calm generalul Nitsan. Mergem in camera etansa". (Camerele etanse erau organizate in fiecare cladire pentru ca exista pericolul unor atacuri chimice lansate de irakieni.) Chiar daca nu va vine sa credeti, dupa ce s-a asigurat ca toata lumea era la adapost, primarul mi-a sugerat sa continuam interviul. Si mi-a vorbit de Romania, de tineretea lui zvapaiata si m-a asigurat ca "in toata lumea nu gasesti/fetite dulci ca-n Bucuresti" - semn ca-si amintea inca muzica acelor ani. La scurt timp am plecat catre locuinta lui Ioni pentru a se asigura ca totul e in ordine. Era OK. Mi-era foame si voiam sa transmit la radio o relatare despre atac. Ioni a deschis televizorul unde pe programul national se transmiteau imagini in direct de la CNN traduse in ebraica. Prietenul meu nu avea in casa decat o sticla de Martell si doua conserve de anchois. Asa ca mancam peste sarat, beam coniac si ne uitam la televizor, el traducandu-mi din cand in cand ce se petrecea. Si au urmat doua momente pe care n-am sa le uit niciodata: mai intai mi s-au muiat picioarele cand am vazut pe ecran devastate locurile in care asteptasem cu cateva ore inainte pe Ioni ca apoi sa realizez si sa izbucnesc in ras, ca reporterii de la CNN transmiteau - potrivit instructiunilor - cu mastile pe figura in timp ce in spatele lor localnicii debarasau linistiti cu fetele libere si mirate de felul in care americanii "se gatisera" pentru a transmite. Dupa cateva minute, probabil ca ii anuntase cineva in casca, au renuntat la masti, au continuat relatarea iar Ioni mi-a dat detaliile de care aveam nevoie plus telefonul sau pentru a putea transmite si eu la Bucuresti.
Si dupa ce am revenit acasa, doua saptamani mai tarziu, am continuat sa privesc la CNN pentru a fi la curent cu evolutiile din zona. Realizam o emisiune dedicata razboiului iar cele mai multe inserturi le "ciupeam"desigur de la CNN care transmitea totul in direct. Devenise un fenomen global. Toata suflarea era conectata la razboi. (Pentagonul a vorbit atunci de "efectul CNN" sintagma care denumea revolutia produsa de postul american in jurnalismul de stiri cand toata lumea devenea martora a unui eveniment aflat in derulare.)
Tot la CNN am urmarit cu sufletul la gura, 10 ani mai tarziu atacul terorist din 11 septembrie in direct si tot de la CNN ma informam cand ma aflam in tari a caror limba nu o vorbeam.(Inteleg ca CNN poate fi vizionat in 212 state). Si evident ca nu pot sa nu-mi amintesc cu placere de primul parteneriat pe care o instituie de presa din Romania l-a deschis cu CNN, in 2003 cand Radio Romania a devenit - e drept, nu pentru multa vreme - partener al CNN Radio.
Va intrebati probabil de ce am batut campii atata despre CNN? Pentru ca mi-am amintit in dimineata asta ca s-au implinit de curand 30 de ani de la infiintarea Cable News Network si mi-am spus ca lucrul asta ar trebui marcat. Mai ales ca, probabil, cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit despre Romania au fost la CNN, un post care nu ne cocoloseste, dar acum vreun an o corespondenta a CNN-ului, ajunsa intr-un satuc din Bucovina, a spus : ''Romania iti schimba viata. Frumusetea de aici face ca totul sa merite". Si cand auzi asa ceva, mai ca iti vine sa uiti de toate porcariile.
Va las sa va delectati cu "putin" Ted Turner - parintele fenomenului CNN, povestind despre inceputuri:
Alegerea revistei Time la 6 ianuarie 1992:
PS: Chiar acum, cand scriu, urmaresc in direct la CNN efectele cutremurului care tocmai a avut loc in Japonia. Pare o grozavie... Gasiti aici cateva imagini difuzate initial de televiziunea japoneza si preluate apoi de toate marile retele internationale de televiziune:
Nu am fost niciodată ros de infatuarea de a dori să las neapărat semne vizibile ale "trecerii" mele. De-aia păstrez încă sute de pagini mâzgălite cu scrisul meu de "doctor" (în şcoală mi se spunea "anti-furt" pentru că nimeni nu putea copia de la mine, neînţelegându-mi grafia) şi care probabil nu vor vedea niciodată tiparul. Şi poate că de-aia mi-am si ales meseria de ziarist de radio, din cauza dublei alterităţi la care e supusă: 1.ceea ce azi e important, mâine e deja uitat, 2.verba volant...(Când m-am apucat eu de meseria asta, în 1990 ambele erau încă valabile.)
Pentru un humble kid, născut într-un oraş muncitoresc, am trăit cât pentru două vieţi în 47 de ani. Am călătorit mult, am iubit, am suferit, m-am temut, am întâlnit preşedinti, artişti, nobelişti, oameni simpli şi derbedei, am salvat de la moarte un homeless dar nu am putut face acelaşi lucru pentru niciunul dintre părinţii mei... În fine, am adunat destule şi de toate în sacul meu. Iar dacă la 20 de ani voiam să schimb lumea şi la 26 chiar am crezut că am participat la schimbarea ei, la aproape 50 nu-mi mai doresc decât s-o arăt aşa cum este sau, mai exact, asa cum se vede prin ochii mei. Şi încerc să fac zilnic asta la microfonul meu, cu sârguinţa furnicii dar şi cu senzatia amuzat-dureroasă (acel râsu-plânsu nichitian) că asta nu va schimba nimic.
Am comis o introducere atât de lungă pentru a se înţelege că niciodată nu mi-am dorit să ţin un blog, pe de-o parte pentru ca tentativele mele de tinereţe de a ţine un jurnal au eşuat din cauza inconscvenţei mele, pe de alta parte pentru ca nu sînt deloc un "nevorbit" iar când am ceva de spus o pot face bine mersi în emisiunile mele şi atunci... la ce bun un blog? Ei bine, pentru că ieri am primit cadou un blog "la cheie", nou-nouţ cu chapeau cu tot - un cadou otrăvit dar o propunere de nerefuzat - de la bunul meu prieten Emilian B. Şi pentru că n-am suportat niciodată să dezamăgesc pe cineva şi nici provocările nu m-au lăsat indiferent, iată-mă scriind, practic, prima mea postare pe un blog în care intru ca într-o haină nouă de-a gata. Iar prima reacţie deja s-a consumat pentru că Felicia, nevastă-mea, m-a avertizat deja ca dacă, după cât lipsesc, o să-mi mai pierd restul de timp la "blogareală", ea îşi ia lumea în cap şi pleacă la Câmpina...Grea alegere.
PS Nu luaţi de bună povestea cu Oscarul însă mi-a placut prea mult fotografia lui Shannon Stapleton.
Ei, bine, da, după 20 de ani de vorbă la microfonul Radio România, mă voi apuca şi de scris. Vă aştept înapoi, aici, în curând. Când v-o fi mai bine şi vreţi. La orele voastre de cafea, de ceai, de muzică bună. Vă aştept la citit, văzut şi ascultat lumea într-un alt fel. Al meu. Zâmbind, între altele, înainte de toate. La un blog de Oscarul blogurilor. Sau, mă rog, aproape....
Fotografie de Shannon Stapleton (Reuters) - Time Photos , 25 Feb. 2011
Va fi şi un loc deschis pentru ping-pong cu ponturi, idei şi obsesii. Asta pentru că eu cred cu sinceritate că se poate lovi corect şi precis şi spectaculos în acelaşi timp:
Îi mulţumesc şi unui bun amic pentru contribuţie la brânciul dat în blogosferă. Mă duc să pun de-o cafea, înainte să mă apuc de scris de-adevăratelea. Până revin cu aroma cafelei cu tot, l-am rugat frumos pe bătrânul Armstrong să ţină locul cald. S-ar putea să vă şi placă puţin:
Cat despre Gadaffi, care pana mai ieri era mangaiat pe crestet de Berlusconi, Blair si Sarkozi iar acum a redevenit dictator si terorist, ei bine, el imi aminteste de o scena din filmul SF "Taramul uitat de timp" in care un personaj impusca un dinozaur in inima iar acesta continua sa-l alerge, explicatia vanatorului fiind simpla: dinozaurul 
era atat de primitiv incat nu-i ajunsese informatia ca a murit, la creier. Trebuie sa fii naiv - iar Gadaffi nu este nici naiv si nici sarac - sa crezi, dupa inlaturarea unui aliat american de nadejde, cum era Mubarak (despre care presedintele Israelului, Shimon Peres, afirma si dupa plecarea acestuia:"Intotdeauna am avut si avem inca un mare respect pentru presedintele Mubarak care a 
reusit sa pastreze pacea in Orientul Mijlociu) ca mai poti ramâne la cârma Libiei. Este, deci, o chestiune de zile pana cand va cadea si bastionul Gadaffi din faţa valului democratic care infierbanta sudul Mediteranei. Si ce mai ramane? Ramane o zona intinsa, cu relevanta geostrategica, cu rezerve naturale atractive dar si cu o populatie saraca, putin educata, complicata prin traditii si religie. Devine Orientul islamic sau se "democratizeaza" Coranul? Greu de spus. In orice caz Vestul va trebui sa actioneze urgent pentru a contribui la hranirea acestei populatii ramase fara stapan si va trebui sa lucreze de acolo din interior la democratizarea acestor state pentru, ca in secunda doi, va trebui să facă faţă unui val de emigraţie fără precedent. Si nu acesta a fost scopul. Pentru că - nu-i aşa?- râdem, glumim, dar nu părăsim incinta...
