Chiar nu mai stiu daca povestea aceea pe care o citeam si asupra careia reveneam cu obstinatie in copilarie se numea "Prostia omeneasca" sau altcumva. Ce imi aduc bine aminte este ca eroul povestii pleaca de acasa oripilat de plansetele nevestei si soacrei care inlemnisera ingrozite de faptul ca pisica ar putea rasturna un drob de sare de pe soba direct in capul copilului nou nascut. Multa vreme nu am gustat ironia lui Creanga pentru ca stiam, pe propria-mi piele, ca spaima iti taie picioarele, te prosteste, te lasa fara reactii. "Poate femeile erau mai departe de leaganul copilului iar pisica tocmai se pregatea sa sara pe soba", imi spuneam si refuzam sa ma amuz sau sa-i dau dreptate omului care isi luase lumea in cap.
Mi-a venit in minte, dupa zeci de ani, povestea lui Creanga, acum cand stau parca pironit in fata televizorului si ma astept ca reactorul nuclear de la Fukushima sa sara in aer, antrenand si explozia celorlalte trei, intr-un vertigo al dezastrului ce a cuprins Japonia.
 |
| Fukushima, după a doua explozie. Vedere din satelit. Foto: National Geographic |
Iar eu stau prostit si ingrozit, fara sa pot sau sa stiu a face ceva pentru a schimba lucrurile. Ma simt neputincios dar solidar pana dincolo de cuvinte fata de oamenii aceia torturati de o catastrofa care nu se mai termina; si ma oripileaza situatia mea de (tele)spectator pasiv la un reality show de cosmar:
Viaţa bate filmul - e o realitate brutală a acestor zile. Insă, dacă filmul poate fi oprit sau schimbat, atunci când lumea, viaţa, Dumnezeu îşi ies din ţâţâni, nu-ţi mai rămâne decât să te rogi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu