Măsura la români

Nu mai călătorisem de ceva vreme cu trenul așa că ieri m-am decis să merg la Câmpina cu un accelerat care urma să parcurgă cei 90 de km într-o oră și un sfert. Mi-am luat un bilet la clasa a ll-a de 24 de lei (exact ca pe vreme studenției mele) și am lăsat vipia de afară pentru cele 22 de grade din interiorul unui vagon curat și comfortabil. Bun admis, mi-am zis în gând, amintindu-mi replica preferată a unui amic hâtru. Nu mă las deranjat de pâlcul exotic al vânzătorilor ambulanți de orice, grăbiți și nemulțumiți că trenul e aproape gol, îmi scot câteva ziare și aștept liniștit plecarea trenului. In ultima clipă, în compartimentul gol în care mă aflu,chiar în fața mea, se instalează un cetățean mai bronzat, sărit binișor de 60 de ani, imbrăcat cu un pantalon albastru de trening, evazat, cămașă albă și cu o jachetă de culoarea vișinii putrede. Se așează, se uită la ceas, dând din cap aprobator apoi se lățește în scaun mângâind mulțumit plușul banchetei. Văzând că-l priveam, îmi face cu ochiul, complice și mi se adreseză cu un aer simpatic:

- Vagoane bune, domne! Nemțești.
- Aha, zic eu. Așa se explică...
- Luate la mâna a doua. Da au dat o poală dă bani pă ele.
- Credeți?
- Se poate ? Ce credeți că vorbesc prostii? Munca mea ține de CFR.
- Aha, continui eu indecis dacă voiam să continui convorbirea sau să mă întorc la ziarul abia deschis.
Dar interlocutorul meu avea chef de vorbă:
- Am 44 de ani de muncă la ei. Da nu mă plâng că m-ar bate Dumnezeu. Acu am cam 2500 de lei d-ăștia noi ,da anu ăsta ies la pensie, asta e. Mi-au calculat și pensia, vreo 1500 lei pe lună; cam subțire da ce să fac? Io l-am întrebat pe directoru ăsta nou dacă mai mă ține un an, că după lege mai am voie, da mi-a zis Lasă nene Precupane și pă alții să mănânce. Așa că gata, mi-am făcut bagajele. Oi vedea ce mai găsesc io dă făcut pă lângă casă. Pensia nu e mică pă prafu ăsta și apoi nu mor caii când vor câinii, nu-i așa?
Bine, mă gândesc eu, o să citesc presa acasă. Omul vrea să facă un pic de conversație și nu se face să- l las nevorbit. Așa că reânnod discuția:
- Da, ce-ați lucrat? Sînteți mecanic?
- Nu domnu, vai de mine, se poate? Am lucrat la coletărie, am făcut coletărie specială.
-Adică cum specială, întreb eu.
- Transportam valori domnu. Chestii serioase nu glumă. Ispită mare de tot. Unii să știți că s-au făcut oameni, da am prieteni care au dat de belea. Au intrat la mititica, nene. Da io am un principiu să știți. Vedeți degetul ăsta, și-mi arată palma cu degetul mare desfăcut. Ăsta e opritoru nene, că dacă nu te proptești în ceva, intră mâna pân la umăr și-ai încurcat-o. Io d-aia am stat 40 de ani aci c-am știut să mă port,că altfel...
- Ei, dar ce se întâmpla domnule cu valorile alea? Se volatilizau?- mimez eu interesul.
- Erau bani și de toate domnu. Și da, unele chestii dispăreau cu totul. Io nu m-am băgat niciodată la așa ceva.
- Dar ce făceați?
- He, he, acu pot să vă spun că oricum s-a prescris, că a trecut mult d-atunci. Noi transportam, de exemplu, caseta cu bani a CFR-ului, adică ce încasau stațiile pe bilete iar noi trebuia să le ducem la bancă. Casetele astea erau ca niște genți militare făcute din pânză groasă de cort, cusute pe margini și sigilate. Beton - ziceau ei. V-amintiți de creioanele alea chinezești cu, radieră în cap, sigur că v-amintiți, ei, eu luam un creion din ăla bine ascuțit și-l înfigeam ușor între două cusături și învârteam. Încet că n-aveam nimic de făcut până la Satu-Mare iar la un momentdat intra tot. E, atunci îl scoteam, dădeam cu o picătură de lipici pe radieră și-apoi îl băgam în gaura formată, cu guma-nainte și învârteam și învârteam până simțeam că s-a lipit d-o hârtie d-o sută. Știți hârtiile alea vechi d-o sută, dă pă vremea împușcatului, ei și după aia învârteam până hârtia se rula complet apoi o scoteam. Și repetam operațiunea, că până la Satu-Mare era drum lung; uneori ieșeau și câte două odată, da era treabă migăloasă, dă artist, și uite așa îmi ieșeau cam cinci sute la un drum, sau mai mult da nu cu mult, că v-am zis, nu mă lăsa opritoru.
- Foarte tare, zic eu, dar nu se prindea nimeni?
- Ba da, ăia dă la bancă, da mie ce să-mi facă? Io luam geanta sigilată și tot așa o predam, că după ce terminam pescuiala, frământam bine colțurile genții până nu se mai cunoștea nimic. Așa că, prinde orbu scoate ochii. Pă urmă au început să depună banii direct la bănci și nu mai rămânea nimic dă mâncat. Da a venit revoluția și iar a fost bine o vreme. Da bine, bine!
- Păi cum așa, întreb eu prins cu totul de poveste?
- Păi atunci, la-nceput, țineți minte, aveam încă o groază de sași, că pă urmă au plecat în Germania și-au rămas satele alea ale lor goale. Da până să plece ăștia d-aci din țară, ăia d-acolo dă la mama lor, rude, prieteni, ce mama naibii erau - că ăștia s-ajutau între ei - le trimitea la ăștia d-aci bani pă care îi băga în scrisori. P-atunci nu era transfer bancar, iar aștia, adică nemții ăia d-afară le băga lu ăștia dă la noi, mărci - că alea era p-atunci - le băga în scrisori. He, he și noi ne lusem un bec d-ăla mare dă 500w  și când treceam scrisoarea pîn fața lui, se vedea banu ca la radiografie. Da să vedeți că unii era și mai proști: băga în plic câte un lănțișor subțire dă aur sau vreun ineluș, marfă delicată. Și ei ce ziceau, că dacă scrisoarea nu trebuia să depășească 40 dă grame, ca să nu devie colet și să plătească-n plus, putea să pună și bani și-un lănțișor dă 3-4 grame, că nu trecea plicu dă 30 dă grame.
- Ințeleg că valorile dispăreau dar cu scrisorile ce se întâmpla?
- Ce să se întâmple ? Să pierdeau, nu știți câte se pierdeau pă vremea aia? Da, știți ce era tare? Că ăia nu se-nvățau minte și trimiteau din nou. Ajunsesem să învăț niște nume pă de rost, d-ăștia care primea mai des, ca să nu mai zic că, din prima, tot ce venea pentru Sibiu, Mediaș, Reșița, Caransebeș ,Lugoj, Timișoara și mai era niște sate pline dă sași - tot știam - puneam de-o parte și apoi le luam la mână. Teancuri erau, că scria lumea p-atunci, țineți minte când să descărcau vagoanele de Poștă la București, să umpleau zeci cărucioare. Azi nu mai scrie aproape nimeni, așa că pot să ies liniștit la pensie după patrujdăani, și dorm liniștit pă pernă și știți dă ce? Din cauza opritorului. Ăsta e domne secretu-n toate: măsura. Gata, uite că făceați să uit să mai cobor aci la prima, că io sînt navetist dă ani dă zile, da nu-i nicio problemă, nu mă plâng, mai ales dă când au băgat vagoanele astea dă la nemți. Fazani, domne, da fac treabă bună...