Povestea lui Radu

In week-end au fost la noi Laviniu şi Dana doi prieteni dragi, medici amândoi. Am făcut ce facem de obicei: ne-am plimbat prin împrejurimi, am bucătărit (am pregătit un somn - pescuit de Laviniu - la grătar  cu mujdei și mămăligă ) și, mai ales , am vorbit. Nu ne mai văzuserăm de ceva vreme și eram cam nevorbiți. Am trecut în revista ultimele cărți citite, filmele bune văzute - ce mult ne-a plăcut Discursul Regelui - de la George V am ajuns la al nostru și uite așa făcurăm și un pic de politichie, după care, am trecut la proiecte de vacanță și, invariabil, am ajuns la copii. Vlad al nostru și Alex al lor au fost colegi din clasele mici - așa ne-am și cunoscut la o ședință cu părinții - și am rămas prieteni cu toții. Băieții sînt acum studenți, Vlad la Drept, Alex la Medicină, au aere de adulți, sînt îndrăgostiți până peste urechi, ceea ce e normal la 20 de ani dar asta ne umple de griji, ceea ce e normal și pentru noi ca părinți, nu-i așa? Despre ce e normal și ce nu, se pot spune multe; ca medici, amicii noștri pot spune și mai multe. Dana însă a ales să ne spună povestea lui Radu, un puști de 16 ani, băiatul unor prieteni de-ai lor din Constanța.

Pe Radu îl cunoscusem cu ceva vreme în urmă, părinții lui având și ei o casă în apropierea Câmpinei. Atunci mi se spusese doar că băiatul e special dar, făcând cunoștință pe fugă nu  am dat prea mare atenție introducerii și rămăsesem doar cu imaginea unui adolescent cam timid, cu părul vâlvoi și cu o privire inteligentă. De la Dana am aflat că normalitatea, în cazul lui Radu s-a încheiat înainte de a împlini doi ani, când a fost diagnosicat ca autist. O formă specială de autism, sindromul Asperger înalt funcțional. Asta înseamnă o inteligență exceptională într-o ființă aproape neadaptată vieții în societate. Ințeleg că primele cuvinte rostite de Radu au fost dividende  și  calorifer. Nu mama, nu tata. La doi ani rostea cuvinte în engleză iar la trei citea perfect. Tot atunci le-a spus părinților că el a sosit accidental aici dar el provine de pe o altă planetă, Doror, iar pe mama lui de acolo o cheamă Manatina. Povești copilărești sau poate o minte prea învolburată, veți spune și poate așa or fi spus inițial și părinții lui. Doar că Radu a venit apoi cu detalii spunând că la naștere lui spațiul s-a pliat și el a devenit punctul de legătură între cele două lumi.Tot atunci pe la doi-trei ani a dobândit un soi de tic, își balansează din când în când capul iar explicația lui a fost că ăsta e semnul că trăiește continuu în două lumi.

 Radu a devenit la 16 ani olimpic la toate materiile dar nu se poate îmbrăca singur, nu se poate încălța, nu a fost în stare multă vreme să folosească toaleta, să suporte alți oameni decât părinții și chiar și acum la 16 ani este total dependent de mama sa. De când au apărut primele semne de boală, părinții au început speriați să ia drumul spitalelor. Unii îi prescriau pastiluțe de liniștire, alții mai decenți recunoșteau că în România aproape nimeni nu poate trata sindromul său. Grațiela, mama sa, este de mult la capătul puterilor; toată forța, toți banii i-au investit în acest copil genial care, în clasa întâi, când li s-a cerut să dea exemple de cuvinte care încep cu litera o, a spus orbită iar mirarea învățătoarei a fost răsplătită cu o explicație de dicționar Păi este traiectoria pe care se învârt planetele în jurul Soarelui și sateliții în jurul planetelor, ei bine, pentru acest copil a trebuit să scoată certificat de handicapat și, cu disperare a constatat că, aici la noi, nimeni nu are nevoie de mintea genială a lui Radu și nu știe sau nu poate să facă nimic pentru a-l ajuta să învețe să trăiască singur.
Să nu fie chiar nicio șansă pentru Radu? Voi ce credeți?