Dacă ar mai fi trăit, tatăl meu ar fi împlinit azi 80 de ani. Asta ar fi însemnat încă 19 luni de singurătate pe care o suporta din ce în ce mai greu. Mama s-a prăpădit brusc, în urmă cu aproape 8 ani, într-o luni dimineață iar eu am primit vestea de la tata, înainte de ședința de redacție de la 9. Am alergat într-un suflet la Câmpina cu gândul că poate tata se va fi înșelat și că prezența mea și norocul pe care credeam că i-l port mamei, îi vor face bine, așa cum se mai întâmplase. N-a mai fost așa, mama se dusese iar tata ședea lângă ea chircit și plângea fără vorbe și fără lacrimi. Apoi casa s-a umplut de tot felul de oameni, rude , vecini, apoi cei de la pompe funebre și toți știau parcă ce trebuie zis și făcut în astfel de momente. Eu rămăsesem lipit de o margine de ușă de unde priveam aproape fără să înțeleg și fără să aud agitația din cameră. Mama își pierduse culoarea din obraji iar tata se chircise de tot, se făcea tot mai mic pe măsură ce convulsiile i se răreau, până când, la fel de silențios, s-a oprit din zbateri iar fața îi devenise parcă la fel de sticloasă ca a mamei. Atunci n-am putut să plâng....
Apoi, timp de încă șapte ani cât a mai trăit tata nu l-am mai văzut râzând decât de vreo două-trei ori . Devenise taciturn și unori lăcrima fără motiv. I se întâmpla adesea să strice starea de spirit a celor din jur. Zicea că îl omoară singurătatea și cădea pe gânduri. Ne pierea orice urmă de bună dispoziție iar el devenise imun la încurajări. Il vizitam, ne întâlneam aproape săptămânal, apoi, mai ne rămăseseră două rude - niște mătuși - care-l vizitau, îi și găteau; erau și câțiva vecini de care se apropiase și cu care se vedea zilnic și cu toate astea se plângea veșnic de singurătate. Cred că noaptea îi era foarte greu. Obișnuia să doarmă cu o veioză aprinsă, cu vechitura de telefon totdeauna aproape iar, la vedere, o agendă completată cu scrisul lui caligrafic care începea , desigur, cu numerele noastre de telefon, și peste care, pentru orice eventualitate, mai așezase o hârtie cu numărul meu, al Feliciei și al lui Vlad. Nu avea nicio nevoie de ele pentru că le știa pe de rost dar cred că îi dădeau un soi de siguranță, încredere sau poate, pur și simplu, voia să vadă cei care-l vizitau că nu era singur pe lume...
O vreme am crezut că nu se descurcă cu banii așa că, atât cât puteam, îl ajutam cu sume modeste, îi făceam și cumpărături și , de fiecare dată îmi mulțumea și îmi spunea că nu era cazul. Am fost convins că proceda așa din mândrie și din politețe. Până când. într-o zi, am descoperit într-un sertar, un caiet pe care își nota absolut toate cheltuielile zilnice precum și economia realizată la sfârșit de lună din pensia lui de 1300 de lei. Își redusese nevoile la maximum, mânca foarte puțin - el care fusese un gurmand - dar își cumpăra zilnic ziare. Era la curent cu absolut totul și adesea mă pomeneam cu un telefon de la el seara, pentru a-mi spune să dau repede pe Realitatea că e ceva sau, ce canal și la ce oră difuza vreun meci de fotbal.
Era singur dar nu voia să plece din bârlogul lui unde stătea de patruzeci de ani - la început cu mine și cu mama, apoi, de prin 86, de când am plecat la facultate, doar ei doi.
La șapte ani după moartea mamei, era încă înconjurat de hainele și lucrurile ei. Curățenia devenise un calvar pentru că unele lucruri nu trebuiau clintite și se înmulțiseră și tăieturile din ziare cu articole pe care le aduna pentru a mi le arăta precum și hârtiile inutile, cu numerele noastre de telefon .Vorbeam zilnic și, invariabil convorbirile noastre se încheiau cu concluzia lui, care, uneori, mă enerva : Bine că sînteți bine, tată!
Azi încep să învăț câtă dreptate avea, câtă liniște îți dă binele celor dragi și n-am încetat să aștept dimineața, pe la 10, să-mi sune telefonul iar o voce caldă, familiară să-mi spună că e bine, orice s-ar întâmpla...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu