Mircea Carp despre sosirea Americanilor în 69

Pe 2 august se împlinesc 42 de ani de la prima vizită efectuată în România de un președinte american. E o aniversare importantă dacă te gândești de când îi așteptau românii pe americani și câte speranțe se legau de venirea lor. Președintele Nixon venea în România la scurtă vreme după invadarea Cehoslovaciei de către trupele rusești și, mai ales, ca urmare a condamnării în termeni lipsiți de echivoc de câtre Nicolae Ceaușescu a represiunii sovietice. Iată momentul de glorie al lui Ceaușescu consemnat în discursul pronunțat de la fatidicul balcon al CC PCR, unde 21 de ani mai târziu își ținea ultima cuvântare:

Americanii și întreg Occidentul vazuseră în atitudinea liderului român o breșă în cadrul sistemului comunist și au ținut să marcheze evenimentul printr-o prezență istorică la București. Așa se explică vizita lui Nixon în România care a scos pe străzile Capitalei peste un milion de români:

Prietenul și colegul meu Octavian Silvestru, un împătimit colecționar de comori radiofonice, adunate cu grijă la secția Istorie orală  a bătrânului Radio mi-a dat posibilitatea să citesc mai multe zeci de pagini dintr-o transcriere - niciodată difuzată - a unui interviu telefonic realizat cu ceva vreme în urmă, cu fostul șef al Secției române de la Vocea Americii, Mircea Carp, o voce absolut incomfundabilă, pe care după aceea, am putut-o asculta și la Europa Liberă. Comentariul este de o mare acuitate iar amintirile contactelor cu Securitatea sînt - vă vine să credeți? - delicioase:

”Vizita lui Nixon la începutul lui august 1969 a însemnat prima vizită a unui preşedinte american în România. A însemnat în acelaşi timp un moment de deschidere în relaţiile româno-americane. A însemnat în acelaşi timp însă şi un moment de dezlănţuire a unor speranţe în rândul românilor că această vizită a preşedintelui Nixon va aduce o ameliorare a situaţiei din ţară. Poate că au fost şi unii chiar care s-au gândit la o… eliberare a României de sub dominaţia, de sub ocupaţia comunistă. Aş vrea aicea să precizez, mai ales că ştiu că în… aproximativ două cronici care s-au făcut în legătură cu cartea mea, a fost exprimată părerea că Statele Unite au lăsat pe români să creadă că vizita lui Nixon înseamnă o… mă rog, cum spuneam înainte, poate chiar o eliberare sau în orişice caz o ameliorare simţitoare a situaţiei din ţară. Pot să spun cu toată certitudinea, şi desigur cu tot regretul din acest punct de vedere, să spun cu toată certitudinea că niciodată, nici Nixon, nici Departamentul de Stat, nici Ambasada americană de la Bucureşti nu au lăsat să se întrevadă câtuşi de puţin că vizita lui Nixon va însemna o schimbare a situaţiei din tară. Ci doar o schimbare a relaţiilor dintre guvernele de la Bucureşti şi de la… Washington.
Oricum, mai ales în lumina acestor speranţe neîntemeiate, Nixon a fost aşteptat în tară cu un entuziasm de nedescris . Poate că unii îşi vor aminti acest lucru, că au ieşit pe străzile Bucureştiului aproximativ un milion de oameni, un număr la fel de mare, dar cu totul în alte împrejurări nu a mai fost realizat decât după evenimentele din decembrie 1989, când… de Paşti, în 1993, a venit în ţară regele Mihai.
Oricum, în ce priveşte vizita lui Nixon, a fost un entuziasm extraordinar! Convorbirile care au avut loc între el şi Ceauşescu, convorbiri care au avut la bază o simpatie a lui Nixon faţă de Ceauşescu – şi-am să vă spun numaidecât de ce şi de unde a izvorât această simpatie – Nixon a încercat politic să folosească România ca o blalanţă în relaţiile cu Moscova, ca… o trambulină pentru ameliorarea unor relaţii cu Moscova . Personal cred că preşedintele Statelor Unite de atunci, cu tot respectul, a fost destul de naiv ca să-şi închipuie că Ceauşescu poate să joace un rol atât de important la Moscova! Oricum, ăsta ştiu precis a fost unul din motivele vizitei sale. Spuneam mai-nainte de ce această simpatie… Când Nixon, după ce eşuase în încercarea de a deveni preşedinte al Statelor Unite în lupta electorală contra lui John F. Kennedy, devenise mai mult sau mai puţin a nobody, un nimeni din punct de vedere politic american. Când a încercat să-şi refacă poziţia politică a făcut trei vizite în Europa de Răsărit, la Varşovia, la Moscova şi la Bucureşti. La Varşovia a fost primit rece, la Moscova i s-a întors spatele, la Bucureşti Ceauşescu, simţind probabil ceva, i-a întins covorul roşu. Lucrul ăsta Nixon nu l-a uitat niciodată. Iar primirea de la Bucureşti pentru el a fost poate unul dintre cele mai glorioase momente de publicitate – nu politice, dar oricum de publicitate! – în relaţiile sale cu străinătatea.
Gerald Ford a venit în 1975 , deci 6 ani de zile mai târziu şi tot la începutul lunii august, singura coincidenţă între cele două vizite. Gerald Ford a venit de la Varşovia unde participase, întâi de la Helsinki, unde participase la conferinţa la vârf a ţărilor din… Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, se oprise la Varşovia, unde fusese primit foarte-foarte frumos, şi pe urmă la Bucureşti unde primirea a fost la fel, foarte frumoasă, dar mult inferioară celei pe care bucureştenii i-au rezervat-o lui Nixon cu 6 ani de zile mai-nainte. Am avut atunci informaţii că însuşi Ceauşescu şi oamenii din jurul lui, amintindu-şi încă de faptul că atâta lume a ieşit pe străzile capitalei, mult mai multă lume decât ar fi dorit sau ar fi permis regimul comunist pe vremea lui… Nixon, de data asta au ţinut întreaga primire în frâu, sub controlul lor. Se pare că n-au fost mai mult de vreo 350-400 de mii de persoane, ceea ce, din punct de vedere politic comunist reprezenta… un lucru foarte important, dar nimic extraordinar.
Românii de data asta nici nu au fost aşa de entuziaşti, pentru că cei 6 ani care s-au scurs între vizita lui Nixon şi vizita lui Ford au dovedit că Statele Unite nu erau dispuse să se angajeze mai mult decât ar fi cerut interesele lor politice într-o ameliorare a situaţiei din ţară. Repet, nici vizita lui Nixon din punct de vedere oficial n-ar fi trebuit să îndreptăţească pe nimeni să spere într-o ameliorare simţitoare a situaţiei din ţară, oricum oamenii şi-au făcut speranţe, spranţele s-au risipt, iar vizita lui Ford a însemnat doar atâta.
Este adevărat că din punct de vedere politic Ceauşescu i-a acordat şi lui Ford importanţă, de fapt convorbirile au avut loc nu numai la Bucureşti, ci şi la Sinaia, la Castelul Peleş, dar… în esenţă nu au produs absolut nimica. Pentru mine vizita lui Ford a însemnat însă o mare dezamăgire, nu numai din punct de vedere politic , dar mi-aduc aminte că reîntors la Washington, Gerald Ford a ţinut o conferinţă de presă în cursul căreia, între altele, a afirmat ceva asemănător: “Nu înţeleg de ce oamenii susţin că în Europa de Răsărit este tristeţe şi nemulţumire, eu i-am văzut pe locuitorii Varşoviei şi Bucureştiului dansând pe străzi şi bucurându-se…” O astfel de declaraţie care mi s-a părut că depăşeşte naivitatea şi că e vorba mai degrabă de o totală necunoştinţă a situaţiei, m-a dezamăgit şi, ca să fac o mică destăinuire, a fost pentru prima oară ca cetăţean american cân d nu am votat pentru un preşedinte republican.
S.A.: Domnule Carp, dumneavoastră cum aţi văzut cetăţenii Bucureştiului şi oamenii din tară în toate aceste vizite pe care le-aţi făcut în anii 70?
M.C.: Eu i-am văzut mai degrabă trişti, eu nu am văzut veselie, eu nu am văzut oameni cu feţele senine, care să se mişte… cât de cât… să se mişte în libertate. Oamenii erau preocupaţi, toţi aveau în mână fie serviete, fie unii… sacoşe în care… nu-i aşa, să-şi facă cumpărături, mergeau grăbiţi pe stradă, oamenii cu care am stat eu de vorbă, chiar şi din cercurile oficiale, că desigur am avut multe relaţii, totul se desfăşura aşa, într-o atmosferă destul de cenuşie, care nu îmi permitea să detectez cât de cât o mulţumire. Desigur oamenii foarte tineri îşi vedeau de viaţa lor, ca orice om tânăr, îşi aveau [râde] problemele lor de… învăţătură, problemele lor amoroase, problemele lor de… ieşit la plimbare, dar nu era o exuberanţă, nu era aceeaşi situaţie pe care o cunoşteam eu de pe vremuri, când fusesem eu tânăr, la Bucureşti, când simţeai peste tot că oamenii gustă din plin viaţa.
S.A.: Aş fi vrut să vă întreb cum era privită la Vocea Americii aşa-zisa “deschidere” a anilor 60 despre care s-a tot vorbit la noiîn ţară şi se tot vorbeşte încă şi acum?
M.C.: Deschidere românească faţă de Occident?
S.A.: Da, da…
M.C.: Noi am fost sceptici întotdeauna. N-am… crezut niciodată că la Bucureşti există – vorbesc la Bucureşti în conducerea comunistă – există într-adevăr o dorintă clară de deschidere spre Occident decât din motive pur politice, din motive de redresare a situaţiei economice, eventual chiar pentru că Moscova cerea Bucureştiului să adopte o atitudine mult mai deschisă faţă de Occident pentru a arunca praf în ochii conducătorilor şi mai ales a mass-mediei. Mass media, cum ştiţi, e o putere extraordinară, este a patra putere în stat în toate ţările occidentale şi, mă rog, se dezvoltă acum foarte mult şi in România şi în alte ţări care au fost cu regimuri comuniste, ori mass media occidentală a… din păcate, nu a înregistrat la justa ei valoare această atitudine de deschidere a regimului din Bucureşti şi a luat-o mai degrabă drept bună, drept o dorinţă sinceră a lui Ceauşescu şi a oamenilor din jurul lui de a restabili relaţii cât mai bune în primul rând cu Washingtonul şi sub Nixon sigur că aceste relaţii au fost foarte bune, dar şi cu Parisul, cu Londra şi aşa mai departe. Dar noi, la Vocea Americii, mă rog, majoritatea dintre noi fiind refugiaţi, fiind exilaţi, sigur că priveam lucrurile cu mult mai mult scepticism, cu mult mai multă neîncredere şi nu am acordat niciodată eforturilor de la Bucureşti o… încredere desăvârşită.
S.A.: În timpul vizitelor dumneavoastră, călătoriilor de serviciu, dumneavoastră aţi avut contacte directe sau indirecte cu Securitatea? Vă simţeaţi stingherit în vreun fel în activitatea dumneavoastră? Pentru că eraţi aici pentru a transmite ştiri, reportaje… Aţi simţit vreodată amestecul oamenilor Securităţii direct sau indirect în activitatea dumneavoastră particulară, atât timp cât eraţi aici?
M.C.: N-am fost stingherit nociodată în activitatea mea, dar am ştiut din primul moment când am sosit în tară la sfârşitul lui iulie 1969 şi până la sfârşitul lui august 1978 am ştiut că fieare pas pe care îl făceam era urmărit de Securitate . De altfel, o serie intreagă de amănunte în legătură cu această… activitate de supraveghere a Securităţii le-am descris şi în cartea mea, poate că ar fi interesant să vă reamintesc doar v reo două dintre ele, dacă timpul ne permite…
S.A.: Vă rog…
M.C.: E vorba o dată de… Adică ştiam foarte bine că sunt urmărit, ştiam foarte bine că geamantanul meu la hotelul Intercontinental este scotocit, ştiam foarte bine că fiecare pas pe care-l făceam era supravegheat într-o formă sau alta. Dar, într-o bună zi, la Intercontinental mi-a… venit ideea, dom’le, să am şi eu o dovadă clară a acestei supravegheri. Şi… când am plecat de la hotel şi-am închis valiza care o aveam, am încercat să pun şi eu un fir de păr – citisem şi eu în cărţile de spionaj, de-astea, că firul de păr este o dovadă, văzusem pe James Bond 007, mă rog, - să pun un fir de păr la… închizătoarea gemantanului. Mă rog, am încercat cu un fir, mi-a căzut, am încercat cu două, am încercat cu trei, până la urmă mi-a fost frică că rămân chel şi… totuşi am găsit ceva, am pus un fir de păr care l-am mai găsit până la urmă şi-am plecat. Când m-am întors seara n-am mai ştiut unde am pus firul de păr, şi mă rog, n-am avut nici o dovadă că… geamantanul mi-a fost scotocit sau nu.
A doua zi de dimineaţă m-am hotărât totuşi să mai fac o încercare, dar pe urmă am zis, dom’le, încercare-neîncercare, hai să-mi bat şi eu puţin joc de securişti şi… în valiza mea, pe o bucată de hârtie am scris cu litere mari: “Bau! V-am văzut!”… Am venit seara înapoi, hârtia era acolo, geamantanul era acolo, deci dovadă iar n-am avut. Mult mai târziu, câţiva ani mai târziu, eram la Europa Liberă, la München, când directorul departamentului, bunul şi regretatul meu prieten Noel Bernard, m-a chemat la el în birou, eu eram atuncea realizatorul programului politic, m-a chemat în birou la el unde, pe canapea stătea un domn mai tânăr, rotofei, şi Bernanrd îi spune, zice: “Uite aicea, aici e …” Ce se întâmplă?! Acest domn care răspundea la numele de Popa - eu constatasem de multă vreme că numele de Popa e un nume conspirativ pe care şi-l dădeau securiştii în toate sectoarele -, mă rog, acest domn Popa lucrase la O.N.T. şi făcea parte dintr-o echipă de trei care avea şi misiunea de a scotoci geamantanele de la hotelul Intercontinental. i-a povestit lui Bernard şi mi-a repetat şi mie că atunci când a venit şi rândul camerei mele de la Intercontinental au intrat înăuntru – de fapt unul rămânea mereu pe coridor să vadă dacă nu vine cineva – au intrat înăuntru, unul avea misiunea să fotografieze exact valizele ca lucrurile să poată să fie puse la loc exact în forma în care fuseseră găsite şi celălalt făcea percheziţia. Au deschis valiza şi-au găsit acolo: “Bau! V-am văzut!” Au râs amândoi şi unul din ei a spus, zice; “Hai s-adaug şi eu acolo: Și eu” Da’ ălălalt i-a spus: “Dacă scrii asta înseamnă că noi ne demascăm”. N-au mai scris-o, da’ i-a rămas în minte această… mică întâmplare de la Intercontinental pe care acuma o povestea aicea la Europa Liberă.
Am mai avut desigur multe altele; am fost odată invitat la nişte persoane la masă şi trebuia să vină la ora trei să mă ia maşina de la ambasadă, am ieşit în stradă să nu fac şoferul să aştepte mai mult decât trebuie, maşina a întârziat puţin, vis-à-vis era maşina Securităţii, nu era greu de… descifrat. Şi-atunci, văzând că maşina ambasadei întârzie mai mult decât mă aşteptam eu, m-am dus şi i-am spus şoferului: “Domnule, avem amândoi acelaşi drum, nu vrei să mă duci dumneata la Ambasada Americană?” La care şoferul, care era desigur un securist, cu destul umor mi-a răspuns: “Domnule Carp, avem aceeaşi destinaţie, da’ eu zic să mergem cu maşini diferite. De altfel, maşină dumneavoastră soseşte chiar acuma…”