Ei, cam așa a fost și anul ăsta la Festivalul Cașcavelei, ediția a zecea, deci deja devenit o tradiție și cred că pozele vă țin loc de orice alt comentariu. Dacă n-ați fost niciodată, faceți-vă un nod la batistă, să țineți minte pentru la anul.
PS. Și cu ocazia plimbării la Valea Doftanei am descoperit și cel mai nou hotel construit în zonă. Se cheamă Atra, este așezat în coada lacului Paltinu, într-un decor de poveste, are 5 stele și un chef care a lucrat ani buni pe un vas de croazieră. Construcția este extrem de îndrăzneață, proiectul a fost premiat din câte am înțeles de Uniunea Arhitecților iar prețul unei camere pe noapte este 240 lei cu breakfast eco, ceea ce asigură un raport calitate/ preț, cât se poate de rezonabil.
Atenție, însă, accesul din drumul principal până la hotel, cca 1 km, este dezastru, îți poți rupe mașina. După ce ajungi, perspectiva se schimbă...
Chestiuni urgente administrative m-au adus la Câmpina în acest week end când mi-aș fi dorit să rămân la București. Așa că nu m-am bucurat de Zilele Bucureștiului dar am prins sau, mai bine, am fost prins de un alt zaiafet Câmpina medievală. Și spun asta pentru că, neștiind de” minunata” inițiativă a edililor locali, am făcut imprudența de a ieși cu mașina pentru a-mi rezolva problemele și cu gândul să cumpăr și niște roșii și ardei de la Balta Doamnei. Ghinion! Toate strazile din centru blocate, circulația deviată, aglomerație ca la 5-6 pe Calea Victoriei. Lume nervoasă, pietoni tâmpiți, șoferi agresivi și toate parcările full, desigur . Cu chiu, cu vai am găsit un loc, la vreun kilometru de piață, și-am purces în pas vioi să-mi rezolv treburile. Mi-a luat cred vreo oră să-mi plătesc dările iar apoi, mai ușor dar mai puțin vioi, m-am întors șteleap-șteleap către piață pentru a-mi umple coșul cu legume. Nu știu alții cum sînt, vorba lui Creangă, dar eu când simt aromele adevărate de roșii, ardei , verdeață, busuioc, struguri și fructe de tot felul, uit de mine ca în librărie la Cărturești. Noroc cu nevastă-mea care m-a smuls din reverie, sunîndu-mă să nu uit să trec și pe la madam Rodica, furnizoarea noastră de brânză de la Sibiu, de la care luăm o telemea fără de care nu se poate închipui o salată cinstită.
Buun, așa stând lucrurile, îmi fac cumpărăturile, le duc la mașină și-mi spun Hai să văd și eu medievalu. Și mă întorc către bulevardul principal, fost 23 August, fost Carol, în prezent rebotezat Calea Dacia să prind manifestațiunea. La fix. Pe o scenă cât cele patru benzi ale șoselei, primarul urbei înfășat cu cocardă tricoloră, își informa auditoriul contribuabil despre programul sindrofiei care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu evul mediu dar fumul de mititei și aromele de fleici și pastramă, venite sau păstrate din adâncul veacurilor, făceau ca atenția privitorilor să se mute adesea de la primar la grătar. Nasol moment mișto colivă, după cum ar fi zis un amic, doar că, fiind și înainte de masă și având și ”naturelu cam simțitor”, l-am lăsat pe vorbitor să explice cum a investit banii localnicilor în cultură și voie bună și am procedat la o scurtă inspecție a locului faptei. Cavaleri, domnițe, turniruri, metereze? Parol, nimic. Doar corturi și pe-o parte și pe alta a străzii unde se vindea bere, halviță, mărgele, miere, copane și fleici, tablouri și kurtos kalaks. Da, mă rog, priviți:
Nu, nu sînt răutăcios dar așa a fost.Tristețe mare, lume multă, seara guriști de la București iar acuma cînd scriu,văd de la mansarda mea cum chermeza s-a încheiat apoteotic, renascentist,cu focuri de artificii ceea ce e posibil să fi golit conturile primăriei dar nu m-ar mira să se fi strâns ceva în pușculița de campanie.
Mâine vă povestesc cum a fost la Festivalul Cașcavelei de la Valea Doftanei. Noapte bună.
N-am scris până acum despre 11 septembrie pentru că mi s-a părut inutil și caraghios să mai arunc și eu câteva rânduri peste munții de pagini tipărite păstrate sau scremute pentru această ocazie. Așa că am preferat să privesc la televizor și să citesc ce-și aminteau sau ce-și imaginau alții. Și în felul ăsta am dat și peste o fascicolă mai veche, din 2002, a Orianei Fallaci, în engleză - The Rageand the Pride (Mînia și orgoliul), cred, netradusă încă în românește, în care autoarea își expune propria explicație cu privire la atentatul de la WTC. Extrem de subiectivă și, în același timp, incomfortabilă și convingătoare.
Or, dat fiind că zilele astea s-au împlinit 5 ani de când Oriana Fallaci a murit răpusă de un cancer necruțător, m-am gândit să adun câteva rânduri despre ea dar și câteva gânduri ale ei exprimate în 2002, la scurtă vreme după apariția cărții de care am vorbit, la American Enterprise Institute din Washington.
Italienii ei o numeau la signora delle interviste - doamna interviurilor. Si adevarul e ca acest gen publicistic a facut-o celebra, desi era cunoscuta si pentru curajul de a pleca pe linia frontului acolo unde erau conflictele armate ale lumii moderne, transmitand pentru Corriere della Sera, Epoca, Europeo, corespondente de razboi din Vietnam, America Latina, razboiul indo-pakistanez, Orientul Mijlociu. N-a ratat niciun conflict, purta in rucsac tot timpul o scrisoare catre ambasada italiana cu indicatii despre cum trebuia sa ajunga trupul ei neinsufletit in Italia natala, in cazul in care s-ar fi intamplat sa cada pe campul de lupta. La 60 de ani, era inca trimis special in Irak!
Faima insa si-a castigat-o cu timpul in urma interviurilor cu marile personalitati ale lumii, printre care Golda Meir, ayatolahul Khomeini, Yasser Arafat, Willy Brandt, Lech Valesa, Ariel Sharon, Indira Gandhi, Giulio Andreotti. Intr-o maniera absolut personala, intrebarile sale erau descumpanitoare, ea insasi era enervanta, ironica, deseori reusind sa-si scoata din sarite interlocutorii, dar interviurile aveau o mare forta, iar in final intervievatii ajungeau sa ii spuna jurnalistei ceea ce nu mai spusesera nimanui altcuiva. Deloc modesta, constienta de forta pe care o avea ca ziarist, a recunoscut chiar ca interviurile ei erau inclusiv un portret de autor: "Orice interviu ma reprezinta intai pe mine, cu ideile mele, cu temerile mele, cu temperamentul meu si toate astea ma fac sa pun intrebari", spunea ea! Astazi, maniera in care isi facea interviurile se preda in scolile de jurnalism. Oriana nu intervieva pe oricine. "Lista" ei ajunsese celebra in toata lumea, asa incat chiar unele personalitati care in mod normal nu acordau interviuri isi doreau sa faca parte din aceasta lista. Insusi Henry Kissinger, fostul secretar de stat american, a recunoscut in cartea sa Anii de la Casa Alba ca a vrut sa o intalneasca pe Oriana "pentru a intra in Panteonul sau de personaje mondiale". A regretat apoi toata viata ca si-a dorit acest lucru, desi i-a acordat ziaristei italiene poate cel mai faimos si mai mediatizat interviu al ei. O intrevedere cu Oriana Fallaci semana cu o cursa de coasta. Tot legendara este afirmatia aceluiasi Henry Kissinger, care, incoltit de Oriana cu privire la Razboiul din Vietnam (tema pe care o tot evita, pana cand ziarista i-a taiat-o brusc: "Sa vorbim si despre razboi. Sunteti cumva pacifist?"), a sfarsit prin a afirma un lucru bulversant: "Razboiul din Vietnam a fost inutil". Ulterior, a recunoscut: "Este cel mai dezastruos interviu pe care l-am avut eu vreodata cu oricare dintre membrii presei". Aceeasi atitudine taioasa, precisa, rece, necrutatoare avea cu majoritatea interlocutorilor ei. Cand l-a intalnit pe ayatolahului Khomeini, a mers chiar mai departe, sfidand cutumele islamice: a refuzat sa se supuna regulilor imamului si a indepartat in mod intentionat in fata acestuia tchadorul pe care il purta (vesmantul pe care orice femeie din lume trebuie sa-l poarte prin lege pentru a-si acoperi fata, mainile, parul, gatul si picioarele, fie ca este musulmana sau nu, atunci cand se afla pe teritoriu islamic).
A publicat zeci de romane, eseuri, articole. Intotdeauna temele Orianei erau lucruri "hard": terorism, avort, rasism, religie, cutume. Femeia care a stat cantonata cu astronautii la Cape Canaveral si i-a intrebat pe Alan Shepard, John Glenn, Ray Bradbury sau Werner von Braun ce se afla dincolo de Luna, cu cativa ani inainte ca Neil Armstrong sa puna piciorul pe enigmaticul astru, a ramas in memoria tuturor ca un jurnalist de o inteligenta si un curaj aparte. A fost prima jurnalista din lume care a acceptat sa spuna pe sleau ce gandeste Occidentul despre lumea islamica, dar nu are curajul sa recunoasca. A deconspirat sintagma politically corect, in numele careia ne facem ca nu vedem adevaruri saritoare in ochi si preferam sa tacem, devenind fragili si lipsiti de aparare, la mana minoritatii care ajunge sa domine. A fost prima care, inainte de studiile lui Huntington si Toynbee, a avertizat despre "ciocnirea civilizatiilor" si despre inerenta retragere in sine a unui Occident moralmente mort. Tonul ei insa era exploziv si prea frust: a fost acuzata de extremism si gandire prin stereotipii. Ea a comparat islamismul cu fascismul si este autoarea socantei fraze - "musulmanii se inmultesc intr-un ritm ametitor, precum sobolanii". Dupa atentatele din 11 septembrie (care au prins-o in America), a scris o carte inca si mai socanta decat tot ce scrisese pana atunci: Mania si orgoliul (netradusa inca in romaneste) care s-a vandut in milioane de exemplare pe tot globul si i-a adus zeci de procese peste tot in lume cu acuze de extremism si fanatism. Italia a invocat intotdeauna dreptul la libera expresie.
Si acum câteva fraze, care-ți fac pielea de găină, din discursul rostit de Oriana la Washington, în traducerea - excelentă - a lui Daniel Franceso (inliniedreapta.net):
“Din Afghanistan în Sudan, din Indonezia în Pakistan, din Malaezia în Iran, din Egipt în Irak, din Algeria în Senegal, din Siria în Kenia, din Libia în Ciad, din Liban în Maroc, din Palestina în Yemen, din Arabia Saudită în Somalia creşte ura pentru Occident. Se umflă precum un foc alimentat de vânt, iar cei care urmează fundamentalismul islamic se înmulţesc precum protozoarele unei celule care se împarte pentru a deveni două celule apoi patru apoi opt apoi şaisprezece până la infinit. Cine nu şi-a dat seama de asta să privească imaginile care ne vin în fiecare zi de la televiziune. Mulţimile care îmbibă străzile Islamabadului, pieţele din Nairobi, moscheile din Teheran. Chipurile fioroase, pumnii ameninţători, portretele lui Bin Laden, făcliile care ard steagul american şi păpuşa de cârpe cu trăsăturile lui Bush. Cine nu crede să le asculte osanalele lui Dumnezeu-Milosul-şi-Furiosul, urletele lor Allah-Akbar, Allah-Akbar, Jihad-Jihad. Nu sunt doar grupuri de extremişti! Nu sunt doar câţiva fanatici minoritari! Sunt milioane şi milioane de extremişti, sunt milioane şi milioane de fanatici. Milioanele şi milioanele pentru care, viu sau mort, Osama Bin Laden este o legendă egală cu aceea a lui Khomeini. Milioane şi milioane care, odată mort Khomeini, şi-au recunoscut în Bin Laden noul lider, noul erou. Acum câteva seri i-am văzut pe cei din Nairobi, un loc despre care nu se vorbeşte niciodată. Înţesau piaţa mai ceva ca la Gaza sau la Islamabad, iar la un moment dat reporterul de televiziune l-a întrebat pe un bătrân: “Cine este pentru tine Osama Bin Laden? ”Un erou, eroul nostru!” a răspuns fericit bătrânul. “Si dacă moare?” “Vom găsi un altul” a zis bătrânul, la fel de fericit. În alte cuvinte omul care îi conduce din când în când nu este decât vârful aisbergului: partea emergentă a muntelui din abis, iar adevăratul protagonist al acestui război nu este el. Este Muntele. Acel Munte care nu se mişcă de o mie şi patru sute de ani, care nu iese din abisurile orbirii sale. Care nu deschide ferestrele la cuceririle civilizaţiei, nu vrea să ştie de libertate şi de justiţie sau de democraţie şi progres. Acel munte care – cu toate bogăţiile scandaloase ale stăpânilor săi, ale regilor săi, ale prinţilor săi, ale şeicilor săi, ale bancherilor săi, (gândeşte-te la Arabia Saudită) – trăieşte într-o mizerie de Ev Mediu. Care vegetează în obscurantismul şi în puritanismul unei religii care ştie să producă numai religie. Acel Munte care se înneacă în analfabetism. Acel Munte care, fiind gelos pe noi în secret, fiind atras în secret de sistemul nostru de viaţă, aruncă asupra noastră vina pentru insuficienţele sale materiale şi intelectuale…”
Un adevăr pe care mulţi nu vor să-l audă. Nu vor să-l vadă, nu vor să-l admită. Oh da, aproape toţi recunosc că Bin Laden nu este un sfinţişor. Că nu merită Nobelul pentru pace, nici chiar pe cel pe care l-au dat teroristului Arafat. Dar nimeni nu admite că el este doar un vârf al aisbergului, partea vizibilă a Muntelui. Iar acei care o admit o fac în şoaptă. În şoaptă pentru că le este frică. Alaltăieri Bush a zis: “Refuzam să trăim în frica”. Cuvinte sfinte, o frază frumoasă, domnule preşedinte. Dar inexactă. Deoarece Occidentul trăieşte în frică. Occidentalilor le este frică. Şi nu le este frică numai de a sări în aer, de a fi decimaţi de o bombă nucleară sau biologică. Le este frică să vorbească, să-l acuze cu voce tare pe Munte. Lumea islamică, religia islamică, Muntele. Le este frică să nu fie declaraţi rasişti în cazul în care o fac. Reacţionari deci fascişti. Epitetul cu care greierii Politically Correct-ului îi şantajează pe cei care nu cunosc semnificaţia cuvântului rasism. La dracu: se poate face orice, se poate zice totul despre toţi, în fiecare zi. Se pot denigra creştinii, budiştii, evreii, hinduşii. Se pot pune la stâlpul infamiei preoţii catolici imputaţi sau nu de pedofilie, să se insinueze ca fiecare dintre ei este un violator de minori. Se poate râde de crucifix cum a făcut-o la televiziune în Italia aşa-numitul preşedinte al aşa-numitului partid islamic italian, numindu-l “un cadavru dezbrăcat care îi înspăimânta pe copiii musulmani”. Şi, tot în Italia, o musulmană poate să ceară ca acel-cadavru-dezbrăcat să fie luat din sala de operaţii în care naşte. Un primar poate plăti un mediator, un go-between, pentru un şcolar musulman care refuză să vorbească unei învăţătoare deoarece este femeie. Dar vai de cetăţeanul care se plânge de asta sau mai rău, care protestează. Vai de Fallaci care scrie discursul-său-despre-munte. “Rasistă, rasistă!” Au devenit noii stăpâni ai planetei, aceşti fii ai lui Allah. Islamul-nu-trebuie-atins...
În mica mea carte (dar acum nu mai este aşa de mică) nu sunt tandră cu islamul. De acord. Adesea sunt char feroce. O recunosc. (Întrebarea care mă urmăreşte de luni de zile ca o umbră: “Vă pare rău? Ve reproşaţi ceva, v-aţi răzgândit?” Răspuns: “Absolut deloc. Din contra”). Dovada, în afara mărturiilor pe care le ofer asupra acelei lumi fără speranţă este şi orgoliul meu pentru cultura occidentală. Această cultură a noastră care, cu toate culpele sale, uneori cu toate ororile sale, (gândeşte-te la Inchiziţie şi la lagărele de concentrare şi la Hiroshima), ne-a zmuls din corturile deşertului. Ne-a hrănit grădină Gândului. Ne-a elaborat conceptul frumuseţii, al moralei, al libertăţii, al egalităţii. Ne-a dat un sistem care este departe de a fi perfect, care deseori este o minciună dar care în sfârşit este mai bun decât altele: sistemul care se cheamă Democraţie. A realizat cuceriri extraordinare în lumea ştiinţei, a eliminat maladii, ne-a procurat bunăstarea. A inventat instrumente care fac viaţa mai uşoară şi mai inteligentă, ne-a condus pe Luna şi pe Marte. Merite cu care nu se poate lăuda cultura islamică.
Şi totuşi, cu noi occidentalii sunt încă mai puţin tandră. Încă mai feroce. Ştiţi, toţi definesc “Furia şi Mândria” un pamflet. O carte politică, o invenţie, un pamflet. În schimb, eu o numesc o predică. Mai mult, un “J’accuse”. Un rechizitoriu similar la “J’accuse”-ul pe care l-a scris Emil Zola în 1898 pentru l’Affaire Dreyfus. Şi această predică, acest rechizitoriu, nu l-am îndreptat către fiii lui Allah. (Oricum nu ar fi servit la nimic). L-am îndreptat către noi înşine. Contra laşităţilor noastre, a ignoranţelor noastre, a egalitarismelor noastre, a bufoneriilor noastre, a mizeriilor noastre. Mizeria sistemului nostru educativ, de exemplu. Ignoranţa învăţătorilor noştri şi a elevilor noştri. Laşităţile şi bufoneriile oamenilor noştri politici. Sărăcia ideilor şi indecvarea liderilor noştri. Fascismul pieziş care se ascunde în falsul pacifism al presupuşilor noştri revoluţionari. (Oameni cărora le lipseşte numai bâta şi cămaşa neagră). Este libertinajul traficat ca libertate, mai exact refuzul de a înţelege că libertatea nu poate exista fără disciplină, mai mult, fără autodisciplină. Că drepturile nu pot exista fără îndatoriri. Că, aşa cum spunea tatăl meu, orice drept poartă în el însuşi o îndatorire şi acela care nu respectă propriile îndatoriri nu merită nici un drept. Însă este ceva care lipseşte în mica mea carte. Este un “J’accuse” pe care l-am uitat. Şi astăzi, în acest prestigios rezervor de creiere, simt chiar nevoia să umplu acel gol.
J’accuse, îi acuz pe occidentali de lipsă de pasiune. De trai fără pasiune, de a nu lupta, de a nu se apăra, pentru că fac pe colaboraţioniştii pentru lipsă de pasiune. Oh, eu sunt pasionată: vedeţi. Eu exult de pasiune. Dar fie în Europa, fie în America, nu văd decât oameni fără pasiune. Chiar şi greierii care vor să mă trimită pe rug sunt tipi fără pasiune. Peşti reci, larve ghidate doar de ciudă şi de invidie sau de calcule şi din convenienţă: niciodată de pasiune. Şi cea mai mare parte a vinii este a voastră. Deoarece voi sunteţi cei care aţi lansat această modă. Moda raţionamentului dus până la limită, al controlului, al indiferenţei. “Calm down, be quiet, be cool”. Voi, care v-aţi născut din pasiune, voi care aţi devenit un popor mulţumită pasiunii revoluţiei voastre. Aşa nu înţelegeţi ce îi pune în mişcare pe inamicii voştri, pe inamicii noştri. Nu înţelegeţi ce le permite să ducă în mod global şi necruţător acest război contra Occidentului. Este pasiunea. Forţa pasiunii, dragii mei! Este credinţa care vine din pasiune. Este ura care vine din pasiune. Allah-Akhbar, Allah-Akhbar, Jihad-Jihad! Aceia sunt gata să moară şi să sară în aer pentru a ne omorî. Pentru a ne distruge. Iar liderii lor, (adevăraţii lideri), la fel. Eu l-am cunoscut pe Khomeini. I-am vorbit, m-am certat, pentru mai mult de şase ore în două zile diferite. Şi vă spun că acela era un om de pasiune. Credinţa îl făcea să se mişte, pasiunea. Pe Bin Laden nu l-am cunoscut. Păcat… însă l-am privit bine când apărea la tv. L-am privit în ochi, i-am ascultat vocea, şi vă spun că este un om de pasiune. Credinţa îl pune în mişcare, ura care vine de la pasiune. Pentru a lupta cu pasiunea lor, pentru a ne apăra cultura deci identitatea noastră şi civilizaţia noastră, nu sunt suficiente armatele. Nu ajută carele armate, bombele atomice, bombardierele. Trebuie pasiune. Forţa pasiunii. Şi dacă nu o s-o găsiţi, dacă nu o s-o găsim, vă spun că veţi fi înfrânţi. Că vom fi înfrânţi. Vă spun că ne vom întoarce la corturile din deşert, că vom sfârşi ca puţurile fără apa. Wake up, then! Trezeşte-te, wake up!
Printre puținele bucurii pe care le mai percep cu aceeași intensitate ca-n copilărie este venirea toamnei. Astă seară am fugit din București să mă îmbăt de aromele lui septembrie aici, la Câmpina. Cred că a plouat toată după amiaza iar acum, noaptea se lasă răcoroasă, mirosind a fân proaspăt cosit și a foc de lemne.
La mine în cameră cărțile nu mai sînt răsfirate în jurul patului ci aranjate ”frumos” după mărime, pe noptiere, semn că iarăși draga de soacră-mea a trecut să ne facă ordine.( Ar fi trebuit să-mi dau seama de cum am intrat după mirosul de levănțică și busuioc care iese din așternuturile noastre .)Si parcă, brusc, încep să resimt oboseala unei zile pline așa că renunț să mai îmi scot deocamdată Jurnalul lui Gala Galaction pe care îl car după mine de la București pentru că mi-e clar că voi adormi în drum spre pernă.
Înainte însă, vreau să vă dăruiesc și vouă ceva din bucuria mea :
și asta - o piesă incredibilă a lui Tudor Gheoghe, pe cele mai frumoase versuri ale lui Arghezi:
Să aveți o toamnă frumoasă!
Anul ăsta am fost în vacanță la mare în Bulgaria, la Nisipurile de Aur. Am fost un grup mai numeros, am stat la un hotel civilizat - Arabella - și din aceste motive a fost fain. Mi-am promis să nu mai aleg niciodată variantele all inclusiv sau ultra all inclusiv, nu pentru că mâncarea nu ar fi fost bună, ba chiar a fost grozavă, dar fiind program, ești tentat să-l respecți ceea te și îngrașă, te și împiedică să dai frâu aventurii.
Spre deosebire de nevastă-mea , eu nu sînt un împătimit al mării îmi place mai curând răcoarea și depărtarea de aglomerație a muntelui. Dar doamna Felicia e dependentă de mare, dacă nu a văzut-o într-o vară, nu se simte bine tot anul așa că, o săptămână cel puțin - două, cel mai bine - sînt ale ei.
(Cineva, nu mai știu cine, spunea cam așa :” am ajuns în cele din urmă pe plajele însorite unde ne-am ocupat mai ales să ne ferim pielea de soare, trupurile de apă sărată și lucrurile de nisip”. Yes, it is.Its me.)
Nu mi-am propus să fac nicio comparație cu litoralul nostru cred însă că la vecini e mai multă curățenie, ceva mai puțină țigănie și mai puțini țepari. Una peste alta, nu a fost nici pe departe un concediu nereușit doar că, știți cum e - nimeni nu are nevoie mai mare de-o vacanță decât cel care abia și-a încheiat-o. Așa m-aș fi simțit și eu dacă la întoarcere, venind către Russe - o variantă de drum cât se poate de bună pentru cine pleacă sau se întoarce de la Varna - nu ne-am fi oprit să ciugulim ceva la Nisovo, un locșor de care îmi vorbise cu frumoase aduceri aminte un amic care și-a făcut un obicei de a colinda, măcar o dată pe an , Bulgaria.
Deci - 15 km până la Russe, tot 15 din șoseaua principală, pe un drum care la început nu-ți spune nimic până intri în inima parcului național Rusenski Lom și dai de un sătuc parcă adormit de căldura verii - Nisovo. E situat pe malul râului Lom, într-un soi de căldare plină de verdeață, cu vii, case mici și rare și maluri stâncoase. Când nu te mai aștepți, dai de un complex superb numit Barza neagră (Black Stork), clădit de un arhitect care locuiește în vecinătate. E mult suflet pus acolo și, odată ajuns, ți-e greu să te desprinzi. Camerele simple dar perfect accesorizate, cu paturi albe și odihnitoare, un restaurant cu un bucătar remarcabil și cu prețuri modeste, piscină, saună, jacuzzi, sală de fitness - totul free .Evident că am luat o decizie bună și am rămas peste noapte, ceea ce ne-a încărcat bateriile. Și ca totul să fie de neuitat, ni s-a organizat și o degustare de vinuri la o cramă din imediata vecinătate (Rainoff & Sons).
Vă pun și câteva poze pentru a vă ispiti și mai tare să încercați și o altă variantă de week-end la numai 90 km de București. Să auzim de bine!
Deși sînt în vacanță de câteva zile și ne-am mutat cu tot calabalâcul la Câmpina, alerg de câteva ori pe săptămână la București și apoi retur, pentru a participa la niște ședințe, absolut interesante (nu știu și cât de eficiente) destinate analizei schemei de organizare a Radioului. De cel puțin două ori pe zi ascult - pe stradă, în mașină, în tren, acasă sau în liftul nichelat al Fabricii de pe Berthelot, o melodie pe care am început s-o aud și în somn Somewhere, over the rainbow. De regulă aceste mode, promovări, heavy rotation, mă scot din minți. Nu și în acest caz. Mă surprind, de fiecare dată la auzul vocii aceleia , oprindu-mă și încercând să aflu de unde vine sunetul pentru a prinde cât mai mult. La un momentdat am văzut și clipul la televizor și am fost uimit să constat de unde izvorăște vocea aceea incredibilă : din adâncurile unei ființe imense, aproape nepământeană ca și vocea.
Cunoscuți sau necunoscuți, se agitau în jurul meu să afle ce albume a scos grasul, la ce mai lucrează .Fiu-meu , bine informat, mi-a spus răspicat Tată, pe băiatul ăla îl cheamă Israel și nu mai știu cum și n-o să mai scoată nimic pentru că a murit. Recunosc că informația livrată de Vlad al meu m-a lovit în moalele capului și, de vreo două zile nu fac decât să caut pe internet date despre omul a cărui muzică e pe buzele tuturor.
Il cheamă Israel Kamakawiwo ole s-a născut în 1959 în Hawaii și a murit tot acolo în 1997. (M-am întrebat de ce a fost botezat Israel și am aflat că în hawaiană asta s-ar traduce prin ochiul neânfricat). A suferit de mic de obezitate morbidă și asta l-a și răpus 38 de ani mai târziu. Tot din același motiv a murit și fratele lui mai mare și la fel de talentat - Skippy - care a făcut infarct la 28 de ani. Proveneau dintr-o familie mare și activă unde muzica era la ea acasă. Părinții lucrau într-un bar cunoscut- Waikiki - pe unde se perindau toate legendele muzicii hawaiene. De altfel, unchiul lor Moe Keali era un mare muzician el remarcând și atracția pentru muzică a micului Israel sau Iz cum îl alintau prietenii. Așa se face că, pe la 6 ani a primit de la Moe o chitară mică hawaiană -ukulele- de care nu se va mai despărți niciodată.
Iz era nu numai răsfățatul familiei ci al tuturor pentru că, deși începuse să ia proporții, era totdeauna vesel și răspândea un soi de bună dipoziție molipsitoare. Prima formație - Mekaha Sons - în care a evoluat Iz, s-a născut ,unde altfel, decât pe plajă . Cânta alături de Skippy și alți doi puști și au reușit să scoată un prim album în 1976 când Iz nu împlinise 17 ani. Exact când reușeau să atragă atenția, Skippy dispare fulgerător, lăsându-și fratele veșnic neconsolat. Israel cade într-o depresie neagră, face abuz de droguri și alcool. Il scoate din această stare prietena sa din copilărie Marlen- o femeie absolut superbă și devotată - cu care se și căsătorește în scurt timp iar un an mai târziu au o fiică, pe Wehi.
Revine în forță în muzică, încearcă mai multe variante însă din 1990 se decide să înceapă o carieră solo. Primul album este un succes Facing Future în 93 urmat de un altul la fel de apreciat In this life în 96. Imbină teme tradiționale hawaiene cu ritmuri de jazz și raggae, combină cuvinte ale limbii sale cu engleza, creând ceva de excepție. Iz nu uita niciodată să-și amintescă și nici să le reamintescă oamenilor pe care îi iubea, de pe insulă, faptul că el se născuse în anul cînd SUA anexa Hawaiiul ca al 50 lea stat american iar hawaienii l-au botezat ”the beloved big boy with the biggest heart”. Somewhere,over the rainbow devine un fel de imn național însă depășește cu adevărat granițele insulei de abia după 97 când Israel Kamakawiwo ole se stinge la numai 38 de ani din cauza unor probleme de respirație . Avea 350 de kg și de câțiva ani cânta numai racordat în permanență la o butelie de oxigen, ceea ce de multe ori transforma bucuria audienței în hohote de plâns.
Bradda Iz s-a ”bucurat” de funeralii naționale iar cenușa sa a fost presărate în valurile Pacificului.
Recent , mai multe filme (Meet Joe Black, cu Brad Pitt și Anthony Hopkins și The 50 first dates cu Adam Sandler) au preluat teme din muzica sa iar anul trecut National Public Radio îl include între cele mai mari 50 de voci din istoria muzicii.
Cam asta este, pe scurt, povestea lui Israel Kamakawiwo ole . O altă variantă o puteți afla de aici:
Pe 2 august se împlinesc 42 de ani de la prima vizită efectuată în România de un președinte american. E o aniversare importantă dacă te gândești de când îi așteptau românii pe americani și câte speranțe se legau de venirea lor. Președintele Nixon venea în România la scurtă vreme după invadarea Cehoslovaciei de către trupele rusești și, mai ales, ca urmare a condamnării în termeni lipsiți de echivoc de câtre Nicolae Ceaușescu a represiunii sovietice. Iată momentul de glorie al lui Ceaușescu consemnat în discursul pronunțat de la fatidicul balcon al CC PCR, unde 21 de ani mai târziu își ținea ultima cuvântare:
Americanii și întreg Occidentul vazuseră în atitudinea liderului român o breșă în cadrul sistemului comunist și au ținut să marcheze evenimentul printr-o prezență istorică la București. Așa se explică vizita lui Nixon în România care a scos pe străzile Capitalei peste un milion de români:
Prietenul și colegul meu Octavian Silvestru, un împătimit colecționar de comori radiofonice, adunate cu grijă la secția Istorie orală a bătrânului Radio mi-a dat posibilitatea să citesc mai multe zeci de pagini dintr-o transcriere - niciodată difuzată - a unui interviu telefonic realizat cu ceva vreme în urmă, cu fostul șef al Secției române de la Vocea Americii, Mircea Carp, o voce absolut incomfundabilă, pe care după aceea, am putut-o asculta și la Europa Liberă. Comentariul este de o mare acuitate iar amintirile contactelor cu Securitatea sînt - vă vine să credeți? - delicioase:
”Vizita lui Nixon la începutul lui august 1969 a însemnat prima vizită a unui preşedinte american în România. A însemnat în acelaşi timp un moment de deschidere în relaţiile româno-americane. A însemnat în acelaşi timp însă şi un moment de dezlănţuire a unor speranţe în rândul românilor că această vizită a preşedintelui Nixon va aduce o ameliorare a situaţiei din ţară. Poate că au fost şi unii chiar care s-au gândit la o… eliberare a României de sub dominaţia, de sub ocupaţia comunistă. Aş vrea aicea să precizez, mai ales că ştiu că în… aproximativ două cronici care s-au făcut în legătură cu cartea mea, a fost exprimată părerea că Statele Unite au lăsat pe români să creadă că vizita lui Nixon înseamnă o… mă rog, cum spuneam înainte, poate chiar o eliberare sau în orişice caz o ameliorare simţitoare a situaţiei din ţară. Pot să spun cu toată certitudinea, şi desigur cu tot regretul din acest punct de vedere, să spun cu toată certitudinea că niciodată, nici Nixon, nici Departamentul de Stat, nici Ambasada americană de la Bucureşti nu au lăsat să se întrevadă câtuşi de puţin că vizita lui Nixon va însemna o schimbare a situaţiei din tară. Ci doar o schimbare a relaţiilor dintre guvernele de la Bucureşti şi de la… Washington.
Oricum, mai ales în lumina acestor speranţe neîntemeiate, Nixon a fost aşteptat în tară cu un entuziasm de nedescris . Poate că unii îşi vor aminti acest lucru, că au ieşit pe străzile Bucureştiului aproximativ un milion de oameni, un număr la fel de mare, dar cu totul în alte împrejurări nu a mai fost realizat decât după evenimentele din decembrie 1989, când… de Paşti, în 1993, a venit în ţară regele Mihai.
Oricum, în ce priveşte vizita lui Nixon, a fost un entuziasm extraordinar! Convorbirile care au avut loc între el şi Ceauşescu, convorbiri care au avut la bază o simpatie a lui Nixon faţă de Ceauşescu – şi-am să vă spun numaidecât de ce şi de unde a izvorât această simpatie – Nixon a încercat politic să folosească România ca o blalanţă în relaţiile cu Moscova, ca… o trambulină pentru ameliorarea unor relaţii cu Moscova . Personal cred că preşedintele Statelor Unite de atunci, cu tot respectul, a fost destul de naiv ca să-şi închipuie că Ceauşescu poate să joace un rol atât de important la Moscova! Oricum, ăsta ştiu precis a fost unul din motivele vizitei sale. Spuneam mai-nainte de ce această simpatie… Când Nixon, după ce eşuase în încercarea de a deveni preşedinte al Statelor Unite în lupta electorală contra lui John F. Kennedy, devenise mai mult sau mai puţin a nobody, un nimeni din punct de vedere politic american. Când a încercat să-şi refacă poziţia politică a făcut trei vizite în Europa de Răsărit, la Varşovia, la Moscova şi la Bucureşti. La Varşovia a fost primit rece, la Moscova i s-a întors spatele, la Bucureşti Ceauşescu, simţind probabil ceva, i-a întins covorul roşu. Lucrul ăsta Nixon nu l-a uitat niciodată. Iar primirea de la Bucureşti pentru el a fost poate unul dintre cele mai glorioase momente de publicitate – nu politice, dar oricum de publicitate! – în relaţiile sale cu străinătatea.
Gerald Ford a venit în 1975 , deci 6 ani de zile mai târziu şi tot la începutul lunii august, singura coincidenţă între cele două vizite. Gerald Ford a venit de la Varşovia unde participase, întâi de la Helsinki, unde participase la conferinţa la vârf a ţărilor din… Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, se oprise la Varşovia, unde fusese primit foarte-foarte frumos, şi pe urmă la Bucureşti unde primirea a fost la fel, foarte frumoasă, dar mult inferioară celei pe care bucureştenii i-au rezervat-o lui Nixon cu 6 ani de zile mai-nainte. Am avut atunci informaţii că însuşi Ceauşescu şi oamenii din jurul lui, amintindu-şi încă de faptul că atâta lume a ieşit pe străzile capitalei, mult mai multă lume decât ar fi dorit sau ar fi permis regimul comunist pe vremea lui… Nixon, de data asta au ţinut întreaga primire în frâu, sub controlul lor. Se pare că n-au fost mai mult de vreo 350-400 de mii de persoane, ceea ce, din punct de vedere politic comunist reprezenta… un lucru foarte important, dar nimic extraordinar.
Românii de data asta nici nu au fost aşa de entuziaşti, pentru că cei 6 ani care s-au scurs între vizita lui Nixon şi vizita lui Ford au dovedit că Statele Unite nu erau dispuse să se angajeze mai mult decât ar fi cerut interesele lor politice într-o ameliorare a situaţiei din ţară. Repet, nici vizita lui Nixon din punct de vedere oficial n-ar fi trebuit să îndreptăţească pe nimeni să spere într-o ameliorare simţitoare a situaţiei din ţară, oricum oamenii şi-au făcut speranţe, spranţele s-au risipt, iar vizita lui Ford a însemnat doar atâta.
Este adevărat că din punct de vedere politic Ceauşescu i-a acordat şi lui Ford importanţă, de fapt convorbirile au avut loc nu numai la Bucureşti, ci şi la Sinaia, la Castelul Peleş, dar… în esenţă nu au produs absolut nimica. Pentru mine vizita lui Ford a însemnat însă o mare dezamăgire, nu numai din punct de vedere politic , dar mi-aduc aminte că reîntors la Washington, Gerald Ford a ţinut o conferinţă de presă în cursul căreia, între altele, a afirmat ceva asemănător: “Nu înţeleg de ce oamenii susţin că în Europa de Răsărit este tristeţe şi nemulţumire, eu i-am văzut pe locuitorii Varşoviei şi Bucureştiului dansând pe străzi şi bucurându-se…” O astfel de declaraţie care mi s-a părut că depăşeşte naivitatea şi că e vorba mai degrabă de o totală necunoştinţă a situaţiei, m-a dezamăgit şi, ca să fac o mică destăinuire, a fost pentru prima oară ca cetăţean american cân d nu am votat pentru un preşedinte republican.
S.A.: Domnule Carp, dumneavoastră cum aţi văzut cetăţenii Bucureştiului şi oamenii din tară în toate aceste vizite pe care le-aţi făcut în anii 70?
M.C.: Eu i-am văzut mai degrabă trişti, eu nu am văzut veselie, eu nu am văzut oameni cu feţele senine, care să se mişte… cât de cât… să se mişte în libertate. Oamenii erau preocupaţi, toţi aveau în mână fie serviete, fie unii… sacoşe în care… nu-i aşa, să-şi facă cumpărături, mergeau grăbiţi pe stradă, oamenii cu care am stat eu de vorbă, chiar şi din cercurile oficiale, că desigur am avut multe relaţii, totul se desfăşura aşa, într-o atmosferă destul de cenuşie, care nu îmi permitea să detectez cât de cât o mulţumire. Desigur oamenii foarte tineri îşi vedeau de viaţa lor, ca orice om tânăr, îşi aveau [râde] problemele lor de… învăţătură, problemele lor amoroase, problemele lor de… ieşit la plimbare, dar nu era o exuberanţă, nu era aceeaşi situaţie pe care o cunoşteam eu de pe vremuri, când fusesem eu tânăr, la Bucureşti, când simţeai peste tot că oamenii gustă din plin viaţa.
S.A.: Aş fi vrut să vă întreb cum era privită la Vocea Americii aşa-zisa “deschidere” a anilor 60 despre care s-a tot vorbit la noiîn ţară şi se tot vorbeşte încă şi acum?
M.C.: Deschidere românească faţă de Occident?
S.A.: Da, da…
M.C.: Noi am fost sceptici întotdeauna. N-am… crezut niciodată că la Bucureşti există – vorbesc la Bucureşti în conducerea comunistă – există într-adevăr o dorintă clară de deschidere spre Occident decât din motive pur politice, din motive de redresare a situaţiei economice, eventual chiar pentru că Moscova cerea Bucureştiului să adopte o atitudine mult mai deschisă faţă de Occident pentru a arunca praf în ochii conducătorilor şi mai ales a mass-mediei. Mass media, cum ştiţi, e o putere extraordinară, este a patra putere în stat în toate ţările occidentale şi, mă rog, se dezvoltă acum foarte mult şi in România şi în alte ţări care au fost cu regimuri comuniste, ori mass media occidentală a… din păcate, nu a înregistrat la justa ei valoare această atitudine de deschidere a regimului din Bucureşti şi a luat-o mai degrabă drept bună, drept o dorinţă sinceră a lui Ceauşescu şi a oamenilor din jurul lui de a restabili relaţii cât mai bune în primul rând cu Washingtonul şi sub Nixon sigur că aceste relaţii au fost foarte bune, dar şi cu Parisul, cu Londra şi aşa mai departe. Dar noi, la Vocea Americii, mă rog, majoritatea dintre noi fiind refugiaţi, fiind exilaţi, sigur că priveam lucrurile cu mult mai mult scepticism, cu mult mai multă neîncredere şi nu am acordat niciodată eforturilor de la Bucureşti o… încredere desăvârşită.
S.A.: În timpul vizitelor dumneavoastră, călătoriilor de serviciu, dumneavoastră aţi avut contacte directe sau indirecte cu Securitatea? Vă simţeaţi stingherit în vreun fel în activitatea dumneavoastră? Pentru că eraţi aici pentru a transmite ştiri, reportaje… Aţi simţit vreodată amestecul oamenilor Securităţii direct sau indirect în activitatea dumneavoastră particulară, atât timp cât eraţi aici?
M.C.: N-am fost stingherit nociodată în activitatea mea, dar am ştiut din primul moment când am sosit în tară la sfârşitul lui iulie 1969 şi până la sfârşitul lui august 1978 am ştiut că fieare pas pe care îl făceam era urmărit de Securitate . De altfel, o serie intreagă de amănunte în legătură cu această… activitate de supraveghere a Securităţii le-am descris şi în cartea mea, poate că ar fi interesant să vă reamintesc doar v reo două dintre ele, dacă timpul ne permite…
S.A.: Vă rog…
M.C.: E vorba o dată de… Adică ştiam foarte bine că sunt urmărit, ştiam foarte bine că geamantanul meu la hotelul Intercontinental este scotocit, ştiam foarte bine că fiecare pas pe care-l făceam era supravegheat într-o formă sau alta. Dar, într-o bună zi, la Intercontinental mi-a… venit ideea, dom’le, să am şi eu o dovadă clară a acestei supravegheri. Şi… când am plecat de la hotel şi-am închis valiza care o aveam, am încercat să pun şi eu un fir de păr – citisem şi eu în cărţile de spionaj, de-astea, că firul de păr este o dovadă, văzusem pe James Bond 007, mă rog, - să pun un fir de păr la… închizătoarea gemantanului. Mă rog, am încercat cu un fir, mi-a căzut, am încercat cu două, am încercat cu trei, până la urmă mi-a fost frică că rămân chel şi… totuşi am găsit ceva, am pus un fir de păr care l-am mai găsit până la urmă şi-am plecat. Când m-am întors seara n-am mai ştiut unde am pus firul de păr, şi mă rog, n-am avut nici o dovadă că… geamantanul mi-a fost scotocit sau nu.
A doua zi de dimineaţă m-am hotărât totuşi să mai fac o încercare, dar pe urmă am zis, dom’le, încercare-neîncercare, hai să-mi bat şi eu puţin joc de securişti şi… în valiza mea, pe o bucată de hârtie am scris cu litere mari: “Bau! V-am văzut!”… Am venit seara înapoi, hârtia era acolo, geamantanul era acolo, deci dovadă iar n-am avut. Mult mai târziu, câţiva ani mai târziu, eram la Europa Liberă, la München, când directorul departamentului, bunul şi regretatul meu prieten Noel Bernard, m-a chemat la el în birou, eu eram atuncea realizatorul programului politic, m-a chemat în birou la el unde, pe canapea stătea un domn mai tânăr, rotofei, şi Bernanrd îi spune, zice: “Uite aicea, aici e …” Ce se întâmplă?! Acest domn care răspundea la numele de Popa - eu constatasem de multă vreme că numele de Popa e un nume conspirativ pe care şi-l dădeau securiştii în toate sectoarele -, mă rog, acest domn Popa lucrase la O.N.T. şi făcea parte dintr-o echipă de trei care avea şi misiunea de a scotoci geamantanele de la hotelul Intercontinental. i-a povestit lui Bernard şi mi-a repetat şi mie că atunci când a venit şi rândul camerei mele de la Intercontinental au intrat înăuntru – de fapt unul rămânea mereu pe coridor să vadă dacă nu vine cineva – au intrat înăuntru, unul avea misiunea să fotografieze exact valizele ca lucrurile să poată să fie puse la loc exact în forma în care fuseseră găsite şi celălalt făcea percheziţia. Au deschis valiza şi-au găsit acolo: “Bau! V-am văzut!” Au râs amândoi şi unul din ei a spus, zice; “Hai s-adaug şi eu acolo: Și eu” Da’ ălălalt i-a spus: “Dacă scrii asta înseamnă că noi ne demascăm”. N-au mai scris-o, da’ i-a rămas în minte această… mică întâmplare de la Intercontinental pe care acuma o povestea aicea la Europa Liberă.
Am mai avut desigur multe altele; am fost odată invitat la nişte persoane la masă şi trebuia să vină la ora trei să mă ia maşina de la ambasadă, am ieşit în stradă să nu fac şoferul să aştepte mai mult decât trebuie, maşina a întârziat puţin, vis-à-vis era maşina Securităţii, nu era greu de… descifrat. Şi-atunci, văzând că maşina ambasadei întârzie mai mult decât mă aşteptam eu, m-am dus şi i-am spus şoferului: “Domnule, avem amândoi acelaşi drum, nu vrei să mă duci dumneata la Ambasada Americană?” La care şoferul, care era desigur un securist, cu destul umor mi-a răspuns: “Domnule Carp, avem aceeaşi destinaţie, da’ eu zic să mergem cu maşini diferite. De altfel, maşină dumneavoastră soseşte chiar acuma…”
