N-am scris până acum despre 11 septembrie pentru că mi s-a părut inutil și caraghios să mai arunc și eu câteva rânduri peste munții de pagini tipărite păstrate sau scremute pentru această ocazie. Așa că am preferat să privesc la televizor și să citesc ce-și aminteau sau ce-și imaginau alții. Și în felul ăsta am dat și peste o fascicolă mai veche, din 2002, a Orianei Fallaci, în engleză - The Rage and the Pride (Mînia și orgoliul), cred, netradusă încă în românește, în care autoarea își expune propria explicație cu privire la atentatul de la WTC. Extrem de subiectivă și, în același timp, incomfortabilă și convingătoare.
Or, dat fiind că zilele astea s-au împlinit 5 ani de când Oriana Fallaci a murit răpusă de un cancer necruțător, m-am gândit să adun câteva rânduri despre ea dar și câteva gânduri ale ei exprimate în 2002, la scurtă vreme după apariția cărții de care am vorbit, la American Enterprise Institute din Washington.
Italienii ei o numeau la signora delle interviste - doamna interviurilor. Si adevarul e ca acest gen publicistic a facut-o celebra, desi era cunoscuta si pentru curajul de a pleca pe linia frontului acolo unde erau conflictele armate ale lumii moderne, transmitand pentru Corriere della Sera, Epoca, Europeo, corespondente de razboi din Vietnam, America Latina, razboiul indo-pakistanez, Orientul Mijlociu. N-a ratat niciun conflict, purta in rucsac tot timpul o scrisoare catre ambasada italiana cu indicatii despre cum trebuia sa ajunga trupul ei neinsufletit in Italia natala, in cazul in care s-ar fi intamplat sa cada pe campul de lupta. La 60 de ani, era inca trimis special in Irak!
Faima insa si-a castigat-o cu timpul in urma interviurilor cu marile personalitati ale lumii, printre care Golda Meir, ayatolahul Khomeini, Yasser Arafat, Willy Brandt, Lech Valesa, Ariel Sharon, Indira Gandhi, Giulio Andreotti. Intr-o maniera absolut personala, intrebarile sale erau descumpanitoare, ea insasi era enervanta, ironica, deseori reusind sa-si scoata din sarite interlocutorii, dar interviurile aveau o mare forta, iar in final intervievatii ajungeau sa ii spuna jurnalistei ceea ce nu mai spusesera nimanui altcuiva. Deloc modesta, constienta de forta pe care o avea ca ziarist, a recunoscut chiar ca interviurile ei erau inclusiv un portret de autor: "Orice interviu ma reprezinta intai pe mine, cu ideile mele, cu temerile mele, cu temperamentul meu si toate astea ma fac sa pun intrebari", spunea ea! Astazi, maniera in care isi facea interviurile se preda in scolile de jurnalism. Oriana nu intervieva pe oricine. "Lista" ei ajunsese celebra in toata lumea, asa incat chiar unele personalitati care in mod normal nu acordau interviuri isi doreau sa faca parte din aceasta lista. Insusi Henry Kissinger, fostul secretar de stat american, a recunoscut in cartea sa Anii de la Casa Alba ca a vrut sa o intalneasca pe Oriana "pentru a intra in Panteonul sau de personaje mondiale". A regretat apoi toata viata ca si-a dorit acest lucru, desi i-a acordat ziaristei italiene poate cel mai faimos si mai mediatizat interviu al ei. O intrevedere cu Oriana Fallaci semana cu o cursa de coasta. Tot legendara este afirmatia aceluiasi Henry Kissinger, care, incoltit de Oriana cu privire la Razboiul din Vietnam (tema pe care o tot evita, pana cand ziarista i-a taiat-o brusc: "Sa vorbim si despre razboi. Sunteti cumva pacifist?"), a sfarsit prin a afirma un lucru bulversant: "Razboiul din Vietnam a fost inutil". Ulterior, a recunoscut: "Este cel mai dezastruos interviu pe care l-am avut eu vreodata cu oricare dintre membrii presei". Aceeasi atitudine taioasa, precisa, rece, necrutatoare avea cu majoritatea interlocutorilor ei. Cand l-a intalnit pe ayatolahului Khomeini, a mers chiar mai departe, sfidand cutumele islamice: a refuzat sa se supuna regulilor imamului si a indepartat in mod intentionat in fata acestuia tchadorul pe care il purta (vesmantul pe care orice femeie din lume trebuie sa-l poarte prin lege pentru a-si acoperi fata, mainile, parul, gatul si picioarele, fie ca este musulmana sau nu, atunci cand se afla pe teritoriu islamic).
A publicat zeci de romane, eseuri, articole. Intotdeauna temele Orianei erau lucruri "hard": terorism, avort, rasism, religie, cutume. Femeia care a stat cantonata cu astronautii la Cape Canaveral si i-a intrebat pe Alan Shepard, John Glenn, Ray Bradbury sau Werner von Braun ce se afla dincolo de Luna, cu cativa ani inainte ca Neil Armstrong sa puna piciorul pe enigmaticul astru, a ramas in memoria tuturor ca un jurnalist de o inteligenta si un curaj aparte. A fost prima jurnalista din lume care a acceptat sa spuna pe sleau ce gandeste Occidentul despre lumea islamica, dar nu are curajul sa recunoasca. A deconspirat sintagma politically corect, in numele careia ne facem ca nu vedem adevaruri saritoare in ochi si preferam sa tacem, devenind fragili si lipsiti de aparare, la mana minoritatii care ajunge sa domine. A fost prima care, inainte de studiile lui Huntington si Toynbee, a avertizat despre "ciocnirea civilizatiilor" si despre inerenta retragere in sine a unui Occident moralmente mort. Tonul ei insa era exploziv si prea frust: a fost acuzata de extremism si gandire prin stereotipii. Ea a comparat islamismul cu fascismul si este autoarea socantei fraze - "musulmanii se inmultesc intr-un ritm ametitor, precum sobolanii". Dupa atentatele din 11 septembrie (care au prins-o in America), a scris o carte inca si mai socanta decat tot ce scrisese pana atunci: Mania si orgoliul (netradusa inca in romaneste) care s-a vandut in milioane de exemplare pe tot globul si i-a adus zeci de procese peste tot in lume cu acuze de extremism si fanatism. Italia a invocat intotdeauna dreptul la libera expresie.
Si acum câteva fraze, care-ți fac pielea de găină, din discursul rostit de Oriana la Washington, în traducerea - excelentă - a lui Daniel Franceso (inliniedreapta.net):
"La Rabbia e l’Orgoglio" în italiană, în original, The Rage and the Pride, ediţia în limba engleză, frumos, avea şi d-na Fallaci opiniile unor contemporani importanţi, :).
RăspundețiȘtergereAm încercat să lipesc şi o poză, dar n-a mers. În fine, un articol lung. Pasiunea în ceea ce facem ne justifică să afirmăm întotdeauna ceea ce afirmăm, :).
Graba bat-o vina. Mersi Dan , am corectat. Oriana a fost un ziarist fabulos, i-am citit și câteva dintre interviuri; se poate face școală pe ele . Cât despre pasiune, numai ea și inteligența schimbă lumea.
RăspundețiȘtergere