vineri, 8 aprilie 2011

Un simplu gest

Cu Cioran am făcut cunoștință relativ târziu, prin anul întâi sau doi de facultate, când devenisem destul de apropiat de unul dintre colegi, pentru a-mi împrumuta una dintre comorile sale - o ediție din 1939 a Schimbării la față a României. Mai citisem bucăţele, fragmente în română sau franceză pe ici pe colo, dar nu mai ținusem niciodată în mâna o carte întreagă, scrisă  de la un cap la altul de Emil Cioran. Citisem despre el, știam aproape tot ce scrisese, îi înțelegeam revolta împotriva unei anume Românii, am acceptat și faptul că renunțase să folosească româna după ce autoritățile comuniste îi retrăseseră cetățenia (deși asta înțelegeam mai greu, pentru că țineam minte de la Nichita că patria noastră este limba română și nu prea știam cum te-ai putea des-țăra de limba ta, dar Cioran era un idol și i se putea ierta orice). Aveam exact vârsta la care Cioran scrisese Schimbarea la față - 24 de ani- și cine mă cunoaște acum, cu greu și-ar putea imagina viața boemă pe care o savuram atunci, atăt din plăcere cat și dintr-o frondă lipsita de orizont.

Mergeam la școală, eram student la litere, citeam, scriam, ne pileam al naibii de des, legam prietenii de pahar dar mai ales de cărți, cel mai adesea continuam cursurile la amfiteatrul Lido (terasa care azi nu mai există) unde împreună cu Sorin Suciu, Radu Sorescu, Gabi Balaci, Vali Bădulescu, cu chilianul Alejandro de la medicină, Raluca Sandu, cu dragul meu profesor Petrică Nicolau, Dumnezeu să-l odihnească, sau cu profesorii Petcu, Gigi Apostol (care predau fiosofie, economie politica dar ne vorbeau de Clubul de la Roma, de Toffler, de autori pe care veleitarii de noi habar nu aveam) dar și cu formidabilul CMI, proful de literatură comparată - adesea ne întorceam la Cioran. Pe culmile disperării, Lacrimi și sfinți, Cartea amăgirilor reveneau iar și iar in discuţiile noastre. Nu eram, nu puteam fi de acord cu toate ideile lui Cioran, de fapt adesea nu eram de acord nici cu noi înșine dar nihilismul superb, eroismul, nu lipsit de cinism, și mai ales revolta împotriva lâncezelii spiritului, ne cuceriseră.

Ne amuza, recunosc, fronda lui împotriva oricarui sistem, faptul că la aproape 50 de ani, desi ajunsese unul dintre reperele culturii franceze, continua să locuiască într-o mansardă și să mănânce la o cantină studențească. Eram cumva în aceeași situație - eram revoltați, trăiam pentru a scrie, locuiam în mansarde, mâncam la cantină. Cum puteam să nu-l iubim și să nu ne promitem că, odată ce vom ajunge acolo, în Franța, vom merge să ne vedem Maestrul...

La Paris am ajuns pentru prima dată in 1993 venind de la Strasbourg, am bătut două zile Cartierul Latin fără să îndrăznesc să urc să-l caut în mansarda sa pe Cioran. Auzisem că era o prsoană dificilă, că nu-și primea nici cunoscuții fără ezitări, după telefoane prealabile. N-are a face. Eram acolo, respiram același aer, vedeam aceleași locuri, știam că e în viață și nu ne despărțeau decât câteva zeci de metri. Era suficient...
(L-am putut vedea insă "de aproape" prin sticla televizorului de câteva ori, de neuitat rămânând această întâlnire, datorată lui Gabriel Liiceanu.)




 Azi constat cu tristețe că punțile s-au erodat, nu mai știu mare lucru de colegi, nici de dascăli, unii s-au prăpădit altii s-au retras înlăuntrul lor cu discreția specifică intelectualului de clasă... Cei care am rămas, probabil că ne-am revoltat văzând că, la 100 de ani de la nașterea lui Cioran, autoritățile vremelnice ale României au ridicat din umeri cănd s-a pus problema achitării unei sume aproape nesemnificative pentru redobândirea manuscriselor sale. Ne-am bucurat apoi,văzând că un român înstărit a plătit întreaga sumă, vreo 400000E, a recuperat totul şi a promis că întreaga comoară va fi donată Bibliotecii Centrale Universitare. I s-a părut că era de datoria lui să facă asta.
Doamne, ce simplu și frumos poate fi totul câteodată...
P.S. Nu-mi vine să cred ce emisiune exceptională am putut asculta azi la Radio România Actualităţi pe această temă.

Pariu

S-ar putea ca FMI-ului să nu-i fi căzut tocmai bine scenariile generoase ale Guvernului căci băieţii din Consiliul fiscal - un organism creat la cererea expresă a FMI - au strâmbat din nas şi au zis că, de fapt n-am fi ieşit din recesiune iar salariile bugetarilor nu vor putea fi aduse la nivelul din iunie 2010. S-a stabilizat economia însă populaţia nu va simţi efectele decât peste 2-3 ani iar în 2012 nu poate fi luat în calcul un potenţial de creştere salarială mai mare de 5%.
Hai da de! Eu merg pe mâna lu` dom` prim ministru, că ştie el ce spune. Pe pariu?

Uite, eu pun un coşulet cu mere ionatane şi o sticloanţă cu ţuică, ambele din producţia proprie. Se bagă cineva?

miercuri, 6 aprilie 2011

Oficial ne merge bine

V-aţi prins? Chiar am ieşit în mod oficial din criză. Nu vă luaţi dupa cârcotaşi, nu mai credeţi în previziunile dezastruoase, cu atât mai puţin în cele extincţioniste pentru 2012, nu mai gândiţi negativ, think pink (sau mai bine orange) pentru că dl.Boc nu a minţit: nu mai e criza. Adică, pentru a fi mai explicit, s-a decis că gata, pacientul Romania s-a făcut bine, tratamentul aplicat a fost la fix, medicii au lucrat ireproşabil, încă puţin regim şi, din primavara următoare, îşi poate relua traiul (si mălaiul) de dinainte. L- am văzut cu ochii mei pe dl prim ministru când a spus răspicat la televizor că, după calculele specialiştilor, am ieşit din recesiune însă asta nu înseamnă că ne va fi bine imediat. Ci, cam de la anul, când este prognozată şi recuperarea integrală a tuturor pierderilor salariale suferite de bugetari în 2010. Şi, citeam în ochii domniei sale că ar mai ramâne loc şi de-o mărire mică de pensii, de salarii, da` puţin, nu mult că intram iar în criză. Da` de ce la anul şi nu acum? Simplu: pentru că la anul sînt alegeri şi e preferabil ca oamenii să mearga la vot gândind pozitiv şi cu sentimentul recunoştinţei întipărit pe chip. Vă intrebaţi probabil, pe bună dreptate, şi de unde bani că economia reală e legată la aparate? Habar n-am; poate din fondul de rezervă al BNR, poate de la FMI sau, cine ştie, chiar din economiile făcute din tăierile de salarii; dar vor fi. Nu-i aşa că e tare dl. prim ministru?

Cât or să ţină banii şi traiul bun ? Nu ştiu, dar cel puţin până după alegeri. Şi criza, m-aţi putea întreba, ce s-a întâmplat cu ea, ce-a făcut dl Boc cu ea? Păi, ştiţi, eu cred că face cam aşa:



marți, 5 aprilie 2011

Tet Kale Preşedinte

Gata, ştirea e certă şi e caldă, Haiti are de azi un nou preşedinte în persoana lui Michel Martelly, un cantareţ foarte cool, de 50 de ani supranumit cu drag de localnici Tet Kale, adică Craniu Pleşuv. El a obţinut 67% din voturile (rămase) legal exprimate şi-i va succede pentru 5 ani fostului preşedinte Rene Preval care, deşi politician cu experienţă şi cu studii de management, nu a reuşit să facă prea multe pentru ţara sa, considerata printre cele mai sărace din lume, răvăşită ani mulţi de razboi civil dar şi de un cutremur devastator in ianuarie 2010.
Pentru cine nu ştie din prima unde să pună degetul pe harta pentru a gasi micul dar pauperul stat haitian, le voi spune să caute o insula in josul Cubei, între Jamaica şi Puerto Rico, împartita inegal în doua: bucata mai mare este una dintre cele mai visate destinaţii de vacanţa din Caraibe - Republica Dominicana iar cea mai mica -probabil la fel de frumoasă dar mai zbuciumată - Haiti. Dacă pentru partea dreapta biletele de călătorie sint la mare preţ, ei bine pentru celalalt stat, cu capitala la Port au Prince, recomandările rămăn unanime: "We advice you to reconsider your need to travel to Haiti".
M-a amuzat cumva sa aflu ca imnul haitian "La Dessalinienne" a fost compus la 100 de ani de la mişcarea de eliberare (Haiti a fost colonie spaniola si apoi franceză) din 1804 condusă de Jean Jaques Dessalines care, după ce a scăpat de toţi francezii de pe insulă s-a autointitulat împarat, ca Napoleon şi a si jucat rolul ăsta vreo doi ani pănă cănd băştinaşii s-au săturat de el şi i-au luat gătul şi coroana.
Acum, mingea e la Michel Martelly, căntareţul ras în cap si uşor mafioso, care a devenit foarte popular după clipul de mai jos:




Romania, who`s next?


luni, 4 aprilie 2011

Obama 2?

Aflu că azi Barack Hussein Obama, primul preşedinte de culoare al Statelor Unite se lansează în aventura campaniei pentru cel de-al doilea mandat la Casa Albă. Primele acţiuni vor fi consacrate strângerii de foduri, existând premize pentru ca actualul preşedinte să adune pentru alegerile de anul viitor peste un miliard de dolari. O groază de bani şi în condiţii normale darmite pe praful ăsta...
Deocamdată Barack Obama este principalul favorit în condiţiile în care nici nu este cunoscută o altă candidatură. Partidul Republican are mari probleme în a-şi desemna măcar potenţialii favoriţi din rândul cărora să-şi aleagă pe cel care să-l înfrunte pe actualul preşedinte.

Cu toate acestea, americanii nu par foarte încântaţi de perspectiva celui de-al doilea mandat al lui Obama. Un sondaj recent releva că 51% dintre ei nu cred în victoria sa însă povestea de abia a început.

Iar Hollywoodul de campanie e pregătit pentru o nouă super-producţie... Costumele sunt gata, viorile acordate, trompetele cu muştiucul potrivit, basul şi cu toba mare sunt deja în priză... A, da! Şi puţin machiaj. Show-ul poate începe. Rămân totuşi de cucerit şi alegătorii. Kiss them!




P.S. Vă daţi seama cum vor putea suna extra-başii  amplificaţi pe un buget de un miliard de dolari? Cum ar spune un senzaţional comesean de la mass(a) media: sunaţi-vă repede rudele, vecinii, prietenii!...

duminică, 3 aprilie 2011

Une journée bien remplie

Azi la prânz in timp ce Oana Zavoranu ajungea la Urgenţă cu paparazzi si hemoragie nazala, membrii familiei Preda grăbeau spre casa, fiecare venind din altă direcţie şi fără a şti, niciunul dintre noi, de drama cheridei, care ţinea cu sufletul la gura poporul abia ieşit din criza. Aşa ca, rupţi de foame şi de realitate, ne-am strâns (la propriu) in mica noastra bucatărie şi-am pregătit la 6 mâini un prânz de exceptie: piept de raţa cu portocale dupa o reţetă noua, preluată de pe blogul lui Florin Itu, căruia, in timp ce c(l)oceam sosul i-am inchinat un pahar de 3 ha.
Doar doua cuvinte despre minunăţia asta, care a fost mult mai uşor de pregătit decat ne-am aşteptat dar ne-a facut sa salivam vreo 75 de minte până fu gata. Cei trei piepţi de raţă îi scosesem decuseară din congelator iar azi n-am facut decăt sa-i sărăm, pipăram si apoi sa-i frigem câte 4 minute pe fiecare parte (fiindcă erau despieliţaţi); i-am lăsat la odihnă vreo 10 minute intr-un vas acoperit, hidratandu-i cu o soluţie constând dintr-o linguriţă de coniac bun şi vreo 5 de sos de soia, apoi i-am feliat şi i-am pus în tigaia în care sosul de portocale (suc de la 5 portocale, coaja de la 2, un pahar de vin alb - eu am pus un Muscat rosé spumant - un pahar de supă de pui, 2 linguri de miere, un baton de scortisoara, sare, piper) a evoluat domol preţ de o ora, de la lichid spre dulceţică. Inca vreo 3 minute dată la foc toata povestea si prânzul era gata în aplauzele generale.
 Exact la timp, altfel se termina si rosé-ul de 3 ha, pentru că, vorba Juliei Child, când găteşti e totdeauna nevoie de vin pe care, uneori, îl pui şi în mâncare.
Poate că m-am întins puţin, dar Donald a meritat fiecare bănuţ şi fiecare cuvânt. L-am intrebat pe Vlad, fiu-meu, cum e răţoiul; s-a oprit o clipă din inghiţit şi mi-a spus : "E precum căprioara lui Labiş... Mănânc şi plâng".

vineri, 1 aprilie 2011

Un popor vegetal




Mi-am amintit azi, paradoxal, vazînd cum s-a derulat o etapă bărbătească a reformei spitalelor, exact cînd boborul se bucura ca ne scuturaserăm de criză, de o poezie mai veche a Anei Blandiana:

Eu cred ca suntem un popor vegetal.
De unde linistea
În care asteptam desfrunzirea?
De unde curajul
De a ne lasa pe toboganul somnului
Pâna aproape de moarte
Cu siguranta
Ca vom mai fi în stare sa ne nastem
Din nou?
Eu cred ca suntem un popor vegetal –
Cine-a vazut vreodata
Un copac revoltându-se?