În fine, de bine

Habar n-am dacă în ultima vreme zilele se mișcă mai repede (unii vorbesc de comprimarea timpului) sau eu mă agit mai mult ca de obicei dar sfărșitul ăsta de an m-a găsit într-o vrie care m-a ținut mai departe decât mi-aș fi închipuit de oameni și lucruri dragi. (Așa s-a făcut că și pe aici am dat destul de rar.) Am ajuns cu câteva zile în urmă la Câmpina bolnav și obosit. Cred că mai corect spus ar fi - sfârșit; golit de gânduri și incapabil să mai țin pasul cu mine însumi.

După multe răsărituri eșuate, azi m-am trezit altfel. Aerul curat ce mi-a invadat plămânii după ce-am deschis geamul acum vreo oră, m-a umplut de energie și mi-a dat fiori reci de bucurie cu arome de foc de lemne și gutui. Felicia a răsuflat ușurată și mi-a zis că, în fine, și-a făcut efect tratamentul. Așa o fi. Mie, însă, mi-a venit în minte povestea aceea cu căutătorul de aur care tocmise un mare număr de hamali pentru a-l duce în inima Africii. Nerăbdător să ajungă mai repede, le-a oferit o plată suplimentară pentru a grăbi pasul, ceea ce se și întâmplă în zilele ce-au urmat. Doar că, la un moment dat, cărăușii au pus jos poverile și s-au oprit,, de data asta insensibili și la bani și la amenințări. Nedumerirea exploratorului e spulberată (sau poate sporită, cine știe) de către unul dintre hamali care i-a explicat :”Ne mișcam atât de repede încât nu mai știam ce facem. Acum trebuie să așteptăm ca sufletele noastre să ne ajungă din urmă”.

Cred că asta am făcut și eu : mi-am tras puțin sufletul și acum mi-e mult mai bine.

Să aveți grijă de sufletele voastre. La mulți ani!

P.S. O bucurie de suflet:

”Istoria și excepționalismul corupției românești”- A. Severin

Când am citit pe calendarul RADOR informația, primul gest a fost să o verific. Era reală deși părea de neconceput - Adrian Severin urma să țină o prelegere despre corupție la Fundația Titulescu, mai precis, despre ”Istoria și excepționalismul corupției românești”. Așa că la ora 11 mă aflam în casa fostului nostru mare diplomat, din Soseaua Kiseleff unde erau deja instalate o mulțime de televiziuni deoarece, aflam în timp ce urcam scările, Severin ar fi urmat să-și anunțe demisia din Parlamentul European. ”Mira-m-aș”, mi-am zis, în timp ce îmi făceam loc cu dificultate printr-un grup de tineri zgomotoși care împărțeau afișe în care i se mulțumea ironic lui Severin că a ales să-și dea demisia din PE.

Conferința a durat o oră și a fost urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri într-o atmosferă care se încinsese în câteva rânduri datorită protestului derulat chiar în sală. Trebuie să spun, din capul locului că, în pofida suspiciunilor mele, nu a fost o tiradă îndreptată împotriva lui X sau Y și nici, evident, o penitență din partea lui Severin, o încercare de a-și pune cenușă în cap de a-și scuza gestul de acum nouă luni sau a și-l compensa cu o demisie. Nici vorbă. A fost o prelegere reală, care și-a propus să demonstreze cu argumente, că România nu este atât de coruptă pe cât vor alții să o arate, că există corupție și prin casele mai mari ale Occidentului dar, de secole s-a creat un mit - acela al Occidentului curat și Orientului murdar iar, în acest context, România devine vinovatul de serviciu al UE și soluția la îndemână pentru exportul oricăror probleme nașpa ale marilor democrații. Dacă ideile astea ar fi fost livrate de dl Liiceanu,de pildă, sau, mă rog, de vreun deontolog neprihănit, de Albă ca Zăpada, ele ar fi fost receptate cu mult mai multă căldură și poate că ar fi fost preluate chiar și în discursuri oficiale. Venind însă din gura lui Adrian Severin cel pe care l-am văzut la televizor negociindu-și serviciile de lobby-st cu o falsă firmă inventată de niște ziariști britanici, e firesc să tratezi totul cu precauție și , să te întrebi ce l-a determinat să iasă în public mai ales, cu un astfel de subiect extrem de riscant. Pentru că pe Severin poți să-l suspectezi de orice numai de lipsa inteligenței, nu. Așa că putea să stea liniștit să-și vadă de anchetă, intrase într-un con de umbră care, desigur l-a privat de glorie dar l-a scăpat și de atacurile presei. Și-atunci, ce-l mână din nou în luptă?  Eu, de pildă, cred că dl Severin suferă din cauza izolării la care a fost supus în ultimele luni și simte lipsa actiunii, a publicului și a căutat un loc mai prietenos de unde să înceapă a-și recâștiga audiența. Apoi, a vrut să-și verifice calitățile și reflexele de luptător și, în fine, să reintroducă în dezbaterea publică distincția între vinovăție morală și legală. Pentru că Adrian Severin știe că de apăsarea primeia nu poate scăpa (cel puțino vreme) însă s-ar putea să aibă  semnale că, legal, nu va suferi nicio condamnare, ceea ce i-ar permite să reintre în joc. Deci problema demisiei nu se pune iar, dinspre Bruxelles se aude un zvon cum că OLAF ar avea conturată deja o astfel rezolutie care l-ar absolvi de orice răspundere.

P.S. Adrian Severin spunea că-și dorește un proiect național ”prin care să reînviem mândria de a fi român”. Mă tem că, dacă sentimentul ăsta a existat vreodată, acum e pe fundul mării și nu găsește nimic să se agațe pentru a supraviețui...

Voi sînteți bine?

Dacă ar mai fi trăit, tatăl meu ar fi împlinit azi 80 de ani. Asta ar fi însemnat încă 19 luni de singurătate pe care o suporta din ce în ce mai greu. Mama s-a prăpădit brusc, în urmă cu aproape 8 ani, într-o luni dimineață iar eu am primit vestea de la tata, înainte de ședința de redacție de la 9. Am alergat într-un suflet la Câmpina cu gândul că poate tata se va fi înșelat și că prezența mea și norocul pe care credeam că i-l port mamei, îi vor face bine, așa cum se mai întâmplase. N-a mai fost așa, mama se dusese iar tata ședea lângă ea chircit și plângea fără vorbe și fără lacrimi. Apoi casa s-a umplut de tot felul de oameni, rude , vecini, apoi cei de la pompe funebre și toți știau parcă ce trebuie zis și făcut în astfel de momente. Eu rămăsesem lipit de o margine de ușă de unde priveam aproape fără să înțeleg și fără să aud agitația din cameră. Mama își pierduse culoarea din obraji iar tata se chircise de tot, se făcea tot mai mic pe măsură ce convulsiile i se răreau, până când, la fel de silențios, s-a oprit din zbateri iar fața îi devenise parcă la fel de sticloasă ca a mamei. Atunci n-am putut să plâng....

Apoi, timp de încă șapte ani cât a mai trăit tata nu l-am mai văzut râzând decât de vreo două-trei ori . Devenise taciturn și unori lăcrima fără motiv. I se întâmpla adesea să strice starea de spirit a celor din jur. Zicea că îl omoară singurătatea și cădea pe gânduri. Ne pierea orice urmă de bună dispoziție iar el devenise imun la încurajări. Il vizitam, ne întâlneam aproape săptămânal, apoi, mai ne rămăseseră două rude - niște mătuși - care-l vizitau, îi și găteau; erau și câțiva vecini de care se apropiase și cu care se vedea zilnic și cu toate astea se plângea veșnic de singurătate. Cred că noaptea îi era foarte greu. Obișnuia să doarmă cu o veioză aprinsă, cu vechitura de telefon totdeauna aproape iar, la vedere, o agendă completată cu scrisul lui caligrafic care începea , desigur, cu numerele noastre de telefon, și peste care, pentru orice eventualitate, mai așezase o hârtie cu numărul meu, al Feliciei și al lui Vlad. Nu avea nicio nevoie de ele pentru că le știa pe de rost dar cred că îi dădeau un soi de siguranță, încredere sau poate, pur și simplu, voia să vadă cei care-l vizitau că nu era singur pe lume...

O vreme am crezut că nu se descurcă cu banii așa că, atât cât puteam, îl ajutam cu sume modeste, îi făceam și cumpărături și , de fiecare dată îmi mulțumea și îmi spunea că nu era cazul. Am fost convins că proceda așa din mândrie și din politețe. Până când. într-o zi, am descoperit într-un sertar, un caiet pe care își nota absolut toate cheltuielile zilnice precum și economia realizată la sfârșit de lună din pensia lui de 1300 de lei. Își redusese nevoile la maximum, mânca foarte puțin - el care fusese un gurmand - dar își cumpăra zilnic ziare. Era la curent cu absolut totul și adesea mă pomeneam cu un telefon de la el seara, pentru a-mi spune să dau repede pe Realitatea că e ceva sau, ce canal și la ce oră difuza vreun meci de fotbal.

Era singur dar nu voia să plece din bârlogul lui unde stătea de patruzeci de ani - la început cu mine și cu mama, apoi, de prin 86, de când am plecat la facultate, doar ei doi.

 La șapte ani după moartea mamei, era încă înconjurat de hainele și lucrurile ei. Curățenia devenise un calvar pentru că unele lucruri nu trebuiau clintite și se înmulțiseră și tăieturile din ziare cu articole pe care le aduna pentru a mi le arăta precum și hârtiile inutile, cu numerele noastre de telefon .Vorbeam zilnic și, invariabil convorbirile noastre se încheiau cu concluzia lui, care, uneori, mă enerva : Bine că sînteți bine, tată!

Azi încep să învăț câtă dreptate avea, câtă liniște îți dă binele celor dragi și n-am încetat să aștept dimineața, pe la 10, să-mi sune telefonul iar o voce caldă, familiară să-mi spună că e bine, orice s-ar întâmpla...

Adopți un grec?

Primesc de la un amic:

Noua directiva UE: Adoptã un grec pentru doar 1500 de euro/luna!Pentru aceastã sumã, el va face tot ce n-ai tu timp sã faci: va dormi pânã la amiazã, va citi ziarele, va bea cafele, va discuta despre sport si politicã, va trage un pui de somn dupã-amiaza și va  merge seara la bar, la restaurant si la chefuri ...

Înscrierile au început. Tu ce faci?

P.S. La urma urmei, de ce să nu facem haz de necaz, de ce nu un banc, mai ales că și anekdotos tot de la greci se trage?

Criza și Biserica

Am găsit pe internet această scrisoare a Bisericii Ortodoxe Elene trimisă, din câte înțeleg, fiecărui grec. Cel puțin așa reiese din ziarul Financiarul care publica în întregime acest mesaj din care am reprodus doar un fragment - e drept, destul de consistent. Am făcut-o însă din mai multe motive: mai întâi fiindcă m-a fermecat și m-a umplut de admirație; apoi, dacă restrângeam și mai mult textul ar fi dăunat înțelegerii argumentelor care au stat la baza poziției Sinodului Elen dar și a implicării acestuia, simplu și direct, în alinarea suferințelor celor mulți. Citiți și vă minunați:

Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori.

Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitările lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.

Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceiaşi. Cum au socotit atunci costul politic, ştiind că conduc ţara la catastrofă, iar azi ei se simt în siguranţă, pentru că acţionează de pe poziţia celor care dau porunci? Au loc răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fără împotriviri.

Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea şi rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum prezintă însă nu doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul.

O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care în practică se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.

Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Nu ne-am pus problema adevărului lucrurilor.

Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie.

Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii lucrează să vă priveze de speranţă.

Aduceţi-vă aminte că pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, este o criză care urmăreşte controlul mondial de către puteri care nu sunt iubitoare de oameni.

Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie şi trup al lumii, parte a istoriei. Nu poate să îngăduie nici nu fel de nedreptate, dar este datoare să arate disponibilitate pentru mărturisire şi martiriu.

Decizia noastră este să creăm un observator al problemelor sociale cu scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele pe care le creează prezenta criză.

Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare...”

Acuma, după ce veți fi citit scrisoarea Sinodului Elen, îmi veți înțelege, presupun, frustrarea și amărăciunea, ca enoriaș și om cu credință în Dumnezeu, legate de comportamentul și atitudinea Bisericii Ortodoxe Române care, de când a început această criză , nu a avut o astfel de atitudine. Este însă extrem de perseverentă în urmărirea unor proiecte megalomane, precum Catedrala Mântuirii, ca și a unora mai mici dar extrem de mercantile, cum este, ca să dau tot doar un exemplu,  hotelul din Ierihon-Israel, care a dinamitat relația cu Patriarhia Ierusalimului. Prea des auzim de astfel de lucruri, prea des amărâții acestei țări nu pot intra în biserică din cauza limuzinelor unor preoți din ce în ce mai grași

prea des banul fură mințile slujitorilor Domnului ( tatăl meu îmi povestea jenat până în adâncul sufletului că, odată, venind preotul din cartierul său cu Botezul acasă, a constatat că nu avea bani și i-a spus preotului Părinte, intrați, dar de-abia mâine iau pensia, la care acela i-a răspuns Lasă taică, că atunci vin altădată...).

M-am săturat și o spun cu durere, de lipsa de atitudine, de pragmatismul și complicitatea cu orice vremelnic regim, afișate de cei care, ajunși să reprezinte Biserica Română, riscă să trivializeze și să risipească încrederea unui popor umilit și obidit.

Povești grecești

De ce nu referendum? M-am tot întrebat eu în neștiința și, mai ales, lehamitea mea, care mă ține de vreo lună de zile de când nici nu m-am mai învrednicit să scriu ceva.  Cu cât mai mulți argumentau sau, și mai rău, avertizau că Grecia nu trebuie sub nicio formă să apeleze la referendum, cu atât mai tare constatam că mintea mea (atâta câtă e) se bloca pe întrebarea ”de ce nu referendum?”. Si, uite așa, cu cât Europa îl hulea mai vehement pe premierul Papandreu, cu atât mi se părea că-și spală greșelile consultând-și poporul înaintea de luarea (sau impunerea) unor măsuri extraordinar de dure.

Probabil doar lipsa mea de pregătire economică mă făcea să fiu atât de liniștit și împăcat, la începutul săptămânii cînd guvernul de la Atena se decisese să apeleze la referendum înainte de a accepta oferta ”doi într-unul” - adică ajutor plus măsuri dure - propusă de UE. Ce putea fi mai normal decât să-ți întrebi poporul dacă e dispus să accepte toate deciziile drastice convenite de cancelariile occidentale când, la urma urmelor, el, poporul le suportă? Nu era o dovadă de democrație? Nu era normal ca Papandreu și Europa să-și amintească de faptul că la Atena a apărut democrația? Și apoi ce e ilegal sau incorect în a organiza un referendum într-o astfel de situație? La dicționar scrie că referendumul este un proces de consultare directă a cetățenilor unei țări în legătură cu textul unui proiect de lege de importanță deosebită sau aspra unei situații de importanță deosebită. Și atunci, ce era rău în organizarea unui referendum, ce nu se potrivea cu definiția? Aa, exista posibilitatea ca grecii să spună Pardon, băgați-vă undeva proiectul vostru care atentează la nivelul nostru de trai pentru că voi, politicienii ați făcut datoriile, voi le-ați ascuns și ați făcut altele în cârdășie cu băncile și oficialii de la Bruxelles care au închis ochii ani la rând și acum vor să ne ia pielea. Asta da, era foarte posibil să se întâmple.Tot așa cum, la o întrebare de tipul Sînteți de acord să strângem cureaua 2 sau 5 (?) ani și să putem rămâne în UE, cu argumente bine prezentate 2-3 luni până la referendum, grecii să-și fi dat acordul.

Citeam recent că un cunoscut îl avertiza pe premierul Papandreu ca nu cumva să-i treacă prin cap să se compare cu legendarul Ulise, cel care se angajase să-și conducă oamenii într-o eroică și lungă călătorie, pentru că voiajul acela fusese plin de evenimente nasoale iar Odiseu și-a pierdut toți oamenii pe drum, ajungând el însuși în Ithaca în fundul gol. Cei care au citit povestea, și nu mă îndoiesc că voi știți cu toții despre ce-i vorba pentru că, altfel ați citi daily cotcocodac sau click, în orice caz nu v-ați afla aici, cunoașteți, deci, că aventura cu pricina a durat, a durut și se termina al naibii de prost dacă personajele nu erau animate de o mare încredere. Cine se putea încrede în cine în condițiile de față? UE în autoritățile grecești? Să fim serioși. De câteva zeci de ani încoace mint și când respiră. Grecia în bunele intenții ale UE? Rezon. Franța și Germania presează Grecia să accepte planul de salvgardare propus doar pentru ca băncile lor, care au finanțat datoria Atenei în proporție de cca 90%, să-și recapete banii. Și atunci, nu era normal ca guvernul elen să încerce să stabilească o relație de încredere cu poporul său? Era mai bine să procedeze ca la noi, să fim anunțați că ni se taie salariile cu 25%, că se vor face atâtea concedieri, că se va majora TVA-ul la 24% și nimeni să nu fie întrebat nimic? Să nu știi ce economii se fac și unde se duc? Ba, nici măcar reacție socială n-a existat. Nici pro, nici contra. Am înghițit în sec și am zis Ferească Dumnezeu de mai rău.

Așa că, mi-am zis, într-o Europă care uită din ce în ce mai des să-și consulte cetățenii (și nici nu vă mai dau exemple, că am o groază și le știți și voi), Papandreu dă un exemplu de normalitate. Riscant dar foarte întemeiat. Greșit, wrong answer, die luge, flit dragi pallikari. Dl Papandreu s-a razgândit ieri. Nu mai facem referendum dacă ne băgăm la guvern de uniune națională. Ce credeați bă, fraierilor, că mă intereseză ce vreți voi? Ce numa` democrația s-a făcut p-acilea, am făcut și io un banc, ce, de anekdotos n-ați auzit băi zorba-giilor? Dl prim ministru s-a sucit și a înțeles că viitorul țării e prea important ca să fie lăsat la mâna unui Iannis oarecare, trântor, evazionist, naționalist, chefliu și filozof . Așa că, după și-a aburit poporul, a ales să decidă singur... ce-au hotărât alții. Bravos, dom` premier! Mare om, mare caracter!...

Autodeterminare, minoritati, seccesiuni ilicite

Chiar acuma cand scriu, Adunarea parlamentara a Consiliului Europei dezbate un raport cu un nume ingrozitor de lung si de plat dar cu un continut extrem de interesant, cu atat mai mult cu cat zilele astea se va discuta despre situatia din Kosovo. Documentul il puteti gasi pe site-ul Consiliului Europei (www.coe.int) cu nr 12689, este redactat de o nemtoaica - Marina Schuster - si se cheama Suveranitatea nationala si statutul Statului in dreptul international contemporan: necesitatea unei clarificari.

Ca sa nu va plictisesc si nici sa nu pierd timpul, pentru ca mai am de lucru si nu vreau sa-mi pierd toata seara aici in centrul de presa, am sa va traduc doar cateva citate, ca sa va ispitesc:

"Absenta unei definiri clare a criteriilor relevante privind statutul statului si seccesiunea licita, a favorizat aparitia a numeroase miscari seccesioniste, ceea ce constituie pentru pacea, stabilitatea si integritatea teritoriala a statelor existente si chiar a intregii Europe.[...]

Adunarea considera ca, si in cazul in care dreptul international ar recunoaste dreptul la autodeterminare al minoritatilor nationale si etnice, un astfel de drept nu echivaleaza cu dreptul la seccesiune.[...]In consecinta, toate statele membre sint invitate sa nu recunoasca sau sa sustina autoritatile unor astfel de teritorii aparute in urma unei seccesiuni ilicite si, in special, autoritatile rezultate in urma unei interventii militare straine."

Vedeti ce lucruri interesante au pierdut parlamentarii romani, pe care nu i-am prea i-am vazut in sala , cu exceptia lui G.Frunda care a si combatut cu succes un amendament, potrivit caruia doar popoarele si nu si minoritatile au dreptul la autodeterminare.

P.S Am facut pozele pe care vi le promiteam ieri dar calculatorul asta a fost imun la incercarile mele de a le incarca. Mai fac si revin . Sa aveti o seara frumoasa.